A fost odat’ un om ciumeg, cu două
perechi de neuroni (de struţ sau crap),
dar ce noroc (vă jur pe roşu vouă)
când moaşa l-a scăpat, gentil, în cap;

căci scris era, pe buza lumii sterpe,
să fie cool, şi plus de asta, el
s-a tras din push-up-ul lui Euterpe
şi din saliva lui Aristotel.

Şi laser frate! a crescut în bilă
cât alţii-n brand, peltic, condescendent,
cu intelect din lapte de acvilă,
axiomatic, ras, şi-omnipotent.

Dar harul său (şi nu talent, vezi bine!)
descoperitu-l-a târziu, când ros
de oftică pe Arhimede,-i vine
ideea să-l înălţe pe Hristos.

De-atunci încoace, lucruri mai mărunte:
a inventat conceptul de fidea,
pe Husserl l-a născut c-un strop de frunte,
i-a-mprumutat un pix lui Derrida,

estetica lui Kant, dormind o schimbă,
adoptă un Koala poliglot,
în treacăt spus – cu-aşa bogată limbă,
a reuşit să-şi lingă propriul cot.

Bătând (nu câmpi) ci totuşi o câmpie,
scuipând seminţe şi un imn hindus,
pe loc l-a luat cu simţ de poezie,
zărind o vacă cu un crac în sus.

A scris „Sonet de borş, scumpă cireadă”
şi i-a crescut şi inima, şi moaca,
dar s-a lăsat, văzând că, pe sub coadă,
a protestat timid şi verde vaca.

Şi, trist, rănit, admonestând copacii,
îşi schimbă-n bucurie al său of –
privind pedant în bucheţelul vacii,
descoperă subit că-i filosof.