Ce este mai uman decât a râde? Ați văzut vreodată o maimuță cel puțin zâmbind? Ludicul este aici modalitatea de supraviețuire atunci când "mă doare", când vina se drapează în splendoare (își ia ironic acest apelativ, pentru a putea fi înțeleasă, digerată, apoi depășită cu necesitate), când gândul abia mai suportă cuvântul din aer. Naivitatea străzii e sugerată din nou de o ironie: "mireanul", dar și de un plural drăgălaș: "dragosti". Îți vine să zâmbești. Nu există niciodată mai multe dragosti, ci întotdeauna doar una singură (cum vom vedea și la final). Când lupta cu lumea devine imposibilă, penru că ea înalță lângă Aristot mereu noi și noi vicii, ce rămâne "jucăușului" decât joaca "cu Dumnezeu". Aproape că lași furtuna deoparte, de ce să le reducă ea pe toate la una? Sunt pe lume oameni care râd. (Ce bine!) Dar mai sunt și oameni care râd de cei ce râd. Peniță pentru "splendida" si "naiva" "descoperire a omului nou": homo ludens; și pentru celălalt din spatele lui: homo ludens ludens.