își așezase mîinile pe marginea spartă a ferestrei
muchia sticloasă semăna cu o ispită perfectă
o curbură decupată prin trupul unei viori de cristal
aștepta primele picături de sînge sunete umede rotunde
molatice într-o simfonie întîmplătoare a mirajului
privea punctul unde pămîntul se va înnegri roșu va fugi de sub tălpi
se va ascunde undeva în spatele minții ca o cortină desfigurată
va imploda în gîfîitul tîmplelor va muri încet și banal
trăgînd în piept aerul umed al serii ca pe mireasma unei iubiri inoportune
acolo în orașul în care nu se petrecea niciodată nimic
sau poate doar uneori cîte un crăciun fără nume