închid ochii
moartea trece rece prin respirația mea
gîndesc la greșeli și timpuri sucombate
în lagărele de concentrare ale palmelor mele
un țiuit îmi străpunge urechile ca un cui
atîrnată de el liniștea se descompune
o zdreanță murdară în cacofonii răsturnate
mă concentrez la mine
iar arcul de oțel mă pleznește peste buza de jos
o durere de cîine care moare singur
strînși ochii ustură tăiați cu sîrme
dar nu îi deschid
în vinerea mare i-aș scoate
i-aș pune mai degrabă pe pămînt
să se scurgă de tot ce-au văzut
și de pleoape să se dezvețe
mă uit cu ei înauntru în întunericul mormîntului meu
de fiecare zi
printre apele reci și murdare
și sparte
nu mai văd rădăcinile
nici palmele albinoase ale zilei de mîine