După „Timp interior”,ianuarie 2008 şi „Criza de timp”, martie 2009 „Ceasul al treisprezecelea, sau Contratimp”, mai 2010, este cea de a treia expoziţie de ceasuri artizanale, găzduită de Casa de Cultură a Studenţilor din Petroşani, - expoziţie aparţinând fotoreporterului Sorin Oprea şi maestrului coregraf Nicolae Nicoară.
Nu am cunoştinţe ca, undeva în lumea asta, cineva să fi realizat asemenea “nebunii” artistice.
Dacă menţionăm faptul că, în afara dispozitivului propriu zis, toate celelalte accesorii ale exponatelor au fost confecţionate din materiale recondiţionate (bucăţi de plută, cuie, sfoară, lemn, piatră, furnir, aracet, câlţi, paie, spice de grâu, vrejuri de viţă, roţi de roabă, maşini de tocat carne, pânză, sticlă, metal, linguri, furculiţe, cuţite şi alte şi alte materiale şi obiecte găsite prin poduri de case vechi, prin containere pentru gunoi etc. etc.) şi că toate sunt funcţionale, aveţi tabloul complet al acestor inedite expoziţii. Şi, poate pe bună dreptate, unii se vor întreba dacă aceşti băieţi sunt normali, într-o lume anormală, sau anormali, într-o lume normală.
Un element insolit faţă de primele două expoziţii constă în faptul că “s-a băgat în seamă şi subsemnatul”, scriind 12 poeme, înainte ca expoziţia să fie realizată. Printr-o stranie “comunicare telepatică” aceste poeme s-au “lipit” aproape perfect de exponate.
Ceea ce fac Sorin Oprea şi Nicolae Nicoară este menit a ne pune întrebări, despre relaţia noastră cu timpul, despre relaţia noastră cu noi înşine şi cu lumea.
La o primă privire se pare că autorii vor să ne sugereze, subtil, că nu putem face abstracţie de timp, că suntem elemente intrinseci ale acestui nedefinit. Ne sugerează că, neputând exista în afara timpului, putem şi ar fi recomandabil să trăim în simbioză, în armonie cu acest “tiran”.
Aura artistică rezidă, atât în meşteşugul prin care au fost confecţionate, cât, mai ales, în titlurile, în denumirea lucrărilor. Prin acest inspirat procedeu, exponatele devin tot atâtea viziuni, iar atracţia lor provine din ingeniozitatea prin care autorii ştiu deriva din regulile foarte stricte ale paradoxului temporal mereu alte şi alte variante, tot mai complicate şi mai alambicate. Ei ştiu că nu există un timp istoric absolut, există timpuri diferite, deşi paralele. În acest sens, unul din timpurile Evului Mediu poate să coincidă cu unul din timpurile, aşa zis, moderne. Poate de aici inspiraţia acelui “Ora de la Mancha” sau al celui intitulat “La Dulcineea”. Un Don Quijote stilizat, având în loc de coif un fel de girofar funcţional, care parcă ar spune; atenţie, faceţi loc timpului să treacă. Pe pieptul eroului se află un suport – o îmbinare din diferite materiale – pe care sunt puse, într-o totală dezordine, arcuri şi arculeţe de ceas, carcase, rotiţe dinţate, secundare, minutare, ecrane de ceasuri, toate sugerând parcă disoluţia, descompunerea, dezagregarea timpului, pierderea idealurilor. Terifiantă imagine! Printr-o ciudată coincidenţă, ideea aceasta l-a urmărit şi pe subsemnatul, care, înainte de a vedea expoziţia, a scris poemul “Temerile lui Don Qiujote de la Mancha”: „Uneori mă tem de ruginirea suliţei / ape caustice erodându-mi urmele; / Uneori mă tem de izbânzi / boală de mucegaiuri / prin lucrurile ce mă urmează, / de lipsa statorniciei mă tem / când Ceasul Istoriei trece; / uneori mă tem că nu o să mai fiu / şi nu o să mai fiţi, / tu Sancho, Rosinata, / tu Dulcineea din Toboso /….. / prin inimă se-aude cântul lutului”
Acest timp este cel perceput şi trăit de pictori şi scriitori, care refuză circumstanţele, adică „să fie moderni", în sensul în care înţeleg acest lucru contemporanii, ceea ce nu înseamnă că optează pentru a fi învechiţi; pur şi simplu sunt în afara superficialităţii epocii lor şi, din acest alt timp, încearcă să realizeze o operă, care poate părea străină sau antagonică, în raport cu timpul şi cu istoria înconjurătoare, dar care, totuşi, o include, o explică şi, în ultimă instanţă, o orientează spre hotarul la care stă şi aşteaptă omul. “Ceasul sunt eu. Ceasul eşti tu. Fiecare din noi suntem un ceas. Cu mecanisme sofisticate, cu piese de firmă, ori second-hand. Important este să funcţionăm...depănând un timp interior“, spune maestrul coregraf, Nicolae Nicoară
Multe dintre lucrările celor trei expoziţii ne oferă versiuni dezinvolte ale străvechilor controverse filosofice cu privire la libertate şi necesitate, la determinism şi liberul arbitru, rămânând fixate pe retine şi în minte, pentru ingeniozitatea şi agerimea lor.
Ceasurile, o descriere a universului interior:
“Într-o lume în care cuvântul criză a devenit hit mondial, avem dreptul să ne întrebăm dacă nu cumva ne aflăm în faţa unei realităţi fabricate…Chiar dacă sindromul a îmbrăcat haina globalismului, în mod particular, fiecare dintre noi ne confruntăm cu cel puţin o criză personală…Astfel că, relaţia noastră cu timpul…poate fi una de natură filosofică, sau artistică. În aceste condiţii, timpul poate lua forma pe care şi-o doreşte fiecare dintre noi, pentru că – oricum – părerea celorlalţi contează foarte puţin.” (Din caietul expoziţiei, „Criza de timp” )
“Nu ştim cum se face, dar de fiecare dată când privim ceasul…constatăm că ne aflăm în contratimp. Altfel spus, fie am întârziat, fie am ajuns prea devreme. Unde, cum, şi de ce, nu mai contează. Contează că, poate, nu ne-am născut în locul şi la timpul potrivit cu noi înşine. Atunci devenim hilare personaje, inventând mori de vânt, pentru că, din orgoliu, cineva sau ceva trebuie să ne macine şi nouă timpul. Doar la sfârşit – după ce suntem expiraţi şi inevitabil ajungem undeva, nu neaparat cineva – constatăm că suntem în al treisprezecelea ceas, ora la care tocmai s-a închis uşa. Ce repede trece timpul, nu-i aşa??”
(Din caietul ultimei expoziţii, „Al 13-lea ceas sau contratimp”)
Am spicuit din caietele celor două expoziţii, pentru a scoate în relief faptul că cei doi artişti nu au lăsat nimic la voia întâmplării. Şi, dacă amintim că prima lor expoziţie, în materie de ceasornice artizanale, a fost intitulată “Timp interior”, putem ghici firul roşu, liantul, care leagă între ele alegoriile, parabolele - modul lor de exprimare.
Laitmotivul celor trei expoziţii,“Tunelul timpului” - aflat în diferite forme, modele şi ipostaze - certifică prezenţa continuităţii în lucrările celor doi artişti. Avem astfel impresia unei cărţi cu trei capitole. Fiecare capitol tratând aceeaşi temă, în registre şi stiluri diferite, dar şi faptul că, paradoxal, fiecare exponat, cu toate că are relaţia lui specială cu timpul, capătă valenţele întregului. Consider că de aici trebuie plecat pentru a înţelege tâlcul alegoriilor lui Sorin Oprea şi ale lui Nicolae Nicoară.
Prezenţe fantomatice, venite din adâncurile lumii, orologiile sunt niste tuneluri dinspre azi spre ieri. Imaginaţi-vă licărirea luminii soarelui asupra lucrurilor strălucitoare şi a tunelurilor, trecerea rapidă de la lumină la întunric. Toate tunelurile au un efect ciudat asupra oamenilor, panoramele lumii dispar, lumea se predă unui întuneric, unui spaţiu atât de strâmt, cu vaste implicaţii. Mintea, ca şi timpul, se contractă. Sufletul se pliază înăuntru. Un cer deschis se predă unei lumi închise, întunericul acoperind totul. Orbire de scurtă durată a minţii si a ochilor, neînţeles fior. Aluzie că lumea nu este tot ceea ce vedem noi, că lumea este o invenţie a simţurilor noastre. Când lumina se stinge, mintea se stinge şi ea. E ca un fel de întoarcere la condiţiile primitive, când întunericul era un zeu, la fel de puternic ca zeul luminii. Lumina poate fi produsă artificial. Din punct de vedere tehnologic, întunericul nu poate fi produs de oameni. În societate, este adevărat tocmai contrariul; este mai uşor să creezi întuneric, decât să creezi lumină. Este, cred eu, una din temele ascunse în dosul exponatelor.
Mă aflu la intrare în tunel. Cuvintele perforează timpul Un tunel este un eveniment spiritual întunecat, o criză uşor de mânuit, o reinventare. Civilizaţia trece prin tuneluri. Epocile trec prin tuneluri, la fel şi cultura. Întunericul dezvăluie întrebări despre realitate. În tuneluri exersăm moartea, adică în interiorul nostru – o moarte conştientă, o frontieră văzută între moarte şi trăire, care este timpul. În interiorul lui fiinţăm. De aici, poate, angoasele în literatură şi în filozofia existenţialistă, de aici poate atmosfera sumbră de coşmar îngheţat. Încercarea de a ieşi din timp, de a te afla în afara lui, este sortită eşecului. Este o altă sugestie a celor doi artişti.
Tunelurile fac loc spaţiilor vaste. Spiritul se extinde, experimentează eliberarea bruscă. Întunericul devine mai puţin terifiant când ieşim din el în câmp deschis şi vedem oamenii plimbându-se, copiii jucându-se. Atunci îi privim cu mai multă căldură, mai intens. Ne fixăm privirea asupra lor şi ne uităm la ei, fără a ne mai gândi. Pentru o clipă vedem clar şi permitem lumii să ne vorbească într-o limbă mai profundă decât cuvintele, o limbă a fundului de mare al omenirii, din locurile unde zeii obişnuiau să ne şoptească despre natura noastră esenţială, despre relaţia noastră cu marele Cronos. Atunci, pentru câteva clipe, inscripţiile sunt pretutindeni şi realitatea devine inscripţii pure fără cuvinte. Să fie aceasta împlinirea artistică, revelaţia actului finit al creaţiei?!
O concluzie ce s-ar putea desprinde, după vizionarea acestor expoziţii, prin care - în opinia mea – autorii şi-a propus “să se războiască” constructiv cu anumite convenţii de receptare şi de reprezentare a timpului, este că ei au realizat - în manieră jungendstil, prin hibridizare – un liant inedit, între meşteşug, artă şi filozofie. Au realizat nişte entităţi expresive, cu profunde rezonanţe interioare.
Relaţia poeţilor cu timpul
O istorie literar-artistică a timpului şi a instrumentelor menite să-l măsoare nu are cum să fie altfel decât posacă. Deşi este o unealtă vitală, semn al conexiunii între oameni, obiect care face inteligibilă diferenţa dintre noapte şi zi, călăuză fără de care lumea ar fi un talmeş-balmeş, ceasul şi instrumentele vestigionare din specia lui sunt însă, pentru poeţi, un memento sumbru. Singura formă de a răpune timpul este - pentru poeţi - să-l ia peste picior, să-l devore cu sarcasm, înainte de a fi devoraţi. Ei tăvălesc timpul prin cenuşa cuvintelor, îl prăjesc la foc cu vâlvătăi ludice şi îl înghit pe nemestecate….
Gata! Am terminat. Închid ochii. Aud cum trece timpul peste tâmplele mele. Sunt încă viu. Mă leagănă mâinile timpului...

P.S.
Despre ministrul finanţelor, Sebastian Vlădescu, se spune că e dependent de ceasuri de lux şi că atunci când negocia cu FMI împrumutul pentru o Românie în criză purta la mână un ceas de 65.000 de dolari.
Mă gândesc, în prostia şi-n egoismul meu, că jumătate din aceşti bani ar fi suficienţi pentru amenajarea şi întreţinerea unui muzeu, unde astfel de lucrări să poată fi văzute în timp, pentru a nu rămâne doar nişte amintiri într-un cerc restrâns de prieteni. Dacă ar mai pune ceva şi senatorul Teodor Atanasiu din valoarea unui ceas Roger Dubuis (50.000 de euro) astfel de lucrări ar putea fi expuse şi în centrele de cultură din România şi, de ce nu, chiar din străinătate.
…Asta, dacă am trăi în timpuri normale…