Am ținut prea multă vreme pumnii strânși
de teama vulturilor devoratori de cuvinte
mâinile întinse spre ceea ce aș fi putut să fiu
s-au retras ca o maree
iar luna n-a mai răsărit
porumbelul de deasupra noastră
nu și-a mai circumscris aripile în nimbul ei

Azi mi-am rezervat un loc la masa tăcerii
iar tăcerea face ca îngerii noștri să vorbească
înțelept
cred iarăși în culorile trase prin inel
ca nostalgia acestui început de septembrie în care
vântul dinaintea ploilor pe crizanteme albe
va sufla și în lumânările noastre
știu
se vor stinge toate odată
fiindcă toate odată s-au aprins
în capela cu grădini neblestemate

acum stau la masa aceasta
în picioare
desculță
cu firimituri de lumină în palme
și nu pot decât
să imit răstignirea