Legenda costumului roșu
------------------------------------

- Mamaie, poți și tu să zici o poveste, așa, ca mine?
Da’ să mi-o zici altfel.

Bunica zâmbi întrebător:
- Alfel, cum?

- Altfel, nu albastră!

- Bine! răspunse ea și se pregăti să depene o poveste nemaiauzită de copil vreodată… Cunoscută doar de lemnele ce trosneau vesel în sobă, aruncând cu scântei unele în altele.

- Micule, dar tu știi de ce e roșu costumul lui Moș Crăciun?

- Cum să nu! răspunse copilul.

- Deci nu e cazul să o iau de la începutul începutului!

- Ba da, mamaie, să o iei de la începutul începutului, că mie îmi place să țin minte tot! o rugă Mic, arzând de nerăbdare…

- Atunci află că a fost odată, într-o împărăție mare, ce se întindea cât pământul și îl și depășea puțin, până în al nouălea cer…, o familie alcătuită din toate sufletele care existau la vremea aceea.

- O familie așa cum sunt eu cu mama și tata?

- Cam așa, dacă îi pui la socoteală și pe bunici – dar fără să uiți de vreunul dintre frați, unchi, mătuși, veri și toate neamurile…

- O, cred că era o familie mare și că se certau și se împăcau mereu!

- Așa este, însă, dacă știi povestea nu ți-o mai zic! răspunse bunica și dădu să se ridice, cu treabă, din fotoliul pe brațul căruia atârna un fir de lână, ce ducea la un ghem și ghemul la o pisică…

- Zi mai departe, mamaie, nici nu știu ce o să se întâmple! grăi copilul, așezându-se încă și mai comod în scobitura celui de-al doilea fotoliu.

- Într-o zi, doi oameni deosebiți, un bărbat și o femeie, la fel de buni la suflet amândoi, aflară că vor deveni, în sfârșit, părinții unui copil. Și nu ai unui copil oarecare, ci ai unei fetițe mai frumoase și mai cuminți decât toate fetițele.

- Era o zână, mamaie?

- Se poate spune și așa. Numai că pe zâne, dacă nu sunt desenate, nu le vezi. Și nu le simți întotdeauna lângă tine. Pe urmă, o zână fără o baghetă fermecată, nu poate să facă nici măcar o singură minune.

- Dar fetița aceasta o să poată?

- Desigur.

- De ce o să poată?

- Pentru că minunile nu se fac cu bagheta fermecată decât în basme - în realitate se fac cu inima sau cu sufletul, iar pentru asta trebuie să fii om.

- Este foarte adevărată povestea, pentru că și eu sunt om.

Bunica zâmbi din nou, adăugând:

- Tatăl fetei se numea Ioachim, iar mama fetei purta numele de Ana, știai?

- De unde să știu, mamaie? făcu Mic pe supăratul, în așteptarea continuării.

- Prin viața curată pe care o duceau și prin rugăciunile lor fierbinți, Ioachim și Ana reușiră să-l impresioneze pe bunul Dumnezeu, astfel că Cel Ce Și-a dăruit împărăția tuturor oamenilor lor le-o mai dărui și pe această fetiță care să le umple, la bătrânețe, sufletele de bucurie.

- Mi-ar fi plăcut să fie sora mea! nu se putu abține băiatul.

- Cred că ți-ar fi plăcut, dar pe la trei ani fu dusă, pentru a primi o educație desăvârșită într-un templu pe care Dumnezeu îl construise pe pământ, cu ajutorul celor mai harnici și mai pricepuți slujitori ai Săi.

- Și fetița nu s-a plictisit ?

- Deloc. În fiecare zi stătea de vorbă cu îngerii, cânta, repeta rugăciuni și se gândea că atunci când va crește mare va dori să facă pentru Dumnezeu ceva deosebit.

- Dar cum să crească mare, dacă nu mânca?

- Am spus eu că nu mânca? zise bunica.
Eu nu am spus nimic despre mâncare.

- De ce nu ai spus?

- Pentru că o să-ți vină greu să crezi, Micule.
Hrana îi era adusă în fiecare zi de un înger.

- Cum îl chema?

- O să afli.
Dar numai după ce mănânci un sandviș, ca să-ți mai astâmperi foamea.

***

- Gata, m-am săturat! zise copilul cu gura plină.
Acum vreau povestea.

- Bine.
Pe înger îl chema Gabriel.

- Dar, mamaie, tu ai uitat și pe fetiță să-mi zici cum o cheamă.

- Numele ei este... Maria.

Băiatul era cam dezamăgit.
- Dar eu cunosc multe Marii, mamaie, și parcă nu sunt cele mai bune și mai cuminți.

Bunica se gândi puțin și răspunse:

- Nu sunt… încă.
Dar niciodată nu e prea târziu să asculți de un înger.

- Păi, ce, toți oameni au îngeri? pufni Mic, neîncrezător.

- Da!

- Și… de ce nu vor să spună?

- Pentru că nu sunt siguri că nu o să râdă lumea de ei! răspunse bunica

Băiatul se gândi că are dreptate.

- Și ce s-a mai întâmplat, că până acum nu prea s-a întâmplat nimic?

- S-a întâmplat că atunci când Maria a crescut mare, după 12 ani de locuit singură, numai și numai în templu, s-a întors acasă.

- Mai cunoștea pe cineva?

- Îi cunoștea pe toți.
Numai uitându-se la chipul lor știa cine sunt cu adevărat.

- Mă bucur! păru Mic să scape de un gând, care, preț de o secundă, nu îi dăduse pace…

- Și Îngerul Gabriel a mai venit?

- Da, ca să-i dea Fetei minunata Veste că, în sfârșit, este momentul să facă ceva deosebit pentru Dumnezeu, așa cum își dorise întotdeauna.

- Ce să facă?

- Să primească un Dar de la Duhul Sfânt și să-L ofere lumii întregi…
Dar tu nu știi nici cine este Duhul Sfânt, nu-i așa?

Băiatului nu-i plăcu faptul că nu știe, așa că tăcu…

- Duhul Sfânt este chiar Dumnezeu atunci când se face simțit în inima cui crede în El.

- Și eu cred, mamaie.

- Pentru că tu L-ai cunoscut pe Duhul Sfânt la botez. Uneori doar ți se pare că L-ai uitat, dar nu L-ai uitat.
Cu cât te faci mai mare, cu atât o să-ți aduci aminte mai bine de El. Numai să nu-ți fie rușine cu un prieten așa de bun și pe care crezi că nu-L vede nimeni.

- Mamaie, mai ții minte, tu voiai să-mi zici de ce este roșu costumul lui Moș Crăciun! își aminti deodată copilul.

- Dragul bunicii, povestea asta e așa de lungă și de frumoasă…
Dar nu știu dacă mai ai răbdare.

- Am răbdare.
Dacă vrei, putem să povestim mai târziu!

***

- Pentru că voiai să știi de ce este roșu costumul lui Moș Crăciun, o să-ți zic! reluă bunica povestea.

Când Maria căuta un loc frumos și cald unde să-L nască pe Iisus, și bătea tristă din ușă în ușă, împreună cu Iosif, nimeni nu i-a deschis ușa casei. Nimeni nu i-a poftit înăuntru și nu le-a oferit o cămăruță sau un legănel.

- Iosif cine era, că nu știu?

- Iosif era un bărbat puternic, pe care Dumnezeu l-a rugat să aibă mare grijă de Maria, pentru că ea o să aducă pe lume un Fiu deosebit.

- De ce deosebit?

- Pentru că era dintotdeauna Fiul Lui Dumnezeu, dar acum venise, în sfârșit, momentul să Se nască.

- Și S-a mai născut, dacă nu a avut unde? întrebă Mic, cu o voce tremurată.
La noi de ce n-a venit, mamaie?

- Pentru că voia Tatălui a fost ca Fiul să Se nască în Betleem. Pe mulți i-a rușinat această naștere a unui Copil Sfânt… într-un grajd.

- Cum într-un grajd, că acolo stau animale?

- Dar ce animale!
Să le vezi cât de blânde, și cum s-au dat ele deoparte, de lângă iesle, ca să aibă și Pruncul un pătuț.
Și cum au încălzit paiele pe care a fost El așezat, îmbrăcat doar într-un scutecel fără nici o cusătură, pe care I-l făcuse, cu multă dragoste, Mama Sa.

- Mamaie, de ce vrei să mă faci să plâng? întrebă copilul, nemaiputându-se abține.

- Vrei să-ți zic al cui era gradjdul acela? încercă ea să-i distragă atenția.
Ține-te bine, era chiar al lui Moș Crăciun.

Atunci, Mic făcu ochii mari.

- Nu te cred. Zici așa, ca să mă faci să râd.

- Nu, Micule, povestea spune că era chiar al lui Moș Crăciun. Care pe atunci nu era bun, ci foarte rău.

Când a auzit că femeia lui a fost singura care i-a deschis Mariei ușa, s-a înfuriat. Iar când a aflat că i-a mai dat și voie să nască în grajdul lor – pentru că în casă femeia nu a putut să o lase, temându-se de asprimea sa - atunci, tot povestea zice, Crăciun s-a aprins de mânie și i-a tăiat bietei femei o mână.

- A durut-o rău?

- Și da și nu. Mâna nu a durut-o, că a avut grijă Dumnezeu să-i ia durerea, dar din suflet nu prea poți să-ți smulgi așa o suferință, când vezi că omul de lângă tine te pedepsește pentru bunătate și dragoste... Pe care pe care nu ai cum să le ascunzi, fiindcă ele oricum se văd.

- Of, mamaie. Eu cred că atunci s-a făcut roșie haina lui Moș Crăciun.

- Da, Micule. Chiar atunci. Numai că nu cu haina aceea vine la copii.

O minune mare s-a întâmplat cu el, când a văzut - și a priceput - că numai Dumnezeu a fost Acela Care i-a pus femeii o mână de aur în loc.

Din clipa aceea n-a mai avut nici liniște și nici bucurie până nu și-a făcut o sanie și un costum roșu, cu care să poată ieși iarna afară; dar mai ales nu a avut liniște și bucurie până nu a făcut primele sale daruri.

A început cu copiii sărmani de pe lângă casă și a ajuns să colinde prin toată lumea. Oriunde întâlnește un copil care îi amintește, prin nevinovăția sufletului său de Pruncul Iisus, acolo lasă unul sau mai multe daruri minunate.

- Și copiii care... nu îi amintesc de Pruncul Iisus? întrebă Mic, un pic nesigur.

- Acelora le lasă un dar care nu prea o să-i bucure. Și ei o să întrebe de ce nu se bucură până când vor găsi singuri răspunsul...

- Crezi?

- Sunt sigură.
Și mie mi s-a întâmplat într-un an să nu mă bucur, fiindcă uitasem de tot povestea asta.

- Eu nu o s-o uit, mamaie.
Că este și adevărată și roșie și frumoasă.