Virgil -
orașul
prin fereastra murdară a zilei de luni
privesc lumina mucegăind galben
turlele bisericilor de azbest
o tăcere searbădă îmi desfigurează gîndurile
într-o liturghie fără sfîrșit
tandru orașul îmi adulmecă nefericirea
ca pe o pradă de lux
un ciot amputat îmi răscolește epigastrul
cerșindu-mi o singură amintire
un singur sărut iluzoriu
pe o mănușă de fum
Poezie:
Comentarii
Aranca -
atata tristete...pina la ulcerarea tuturor zilelor trecute ca o liturghie ca un maslu al necuvintelor ma duc in mare sa uit atita tristete...
Virgil -
da, e trist, la modul simplu. merci de oprire si semn
rafael -
Imagini bine conturate si lejeritate in exprimare, toate amestecate cu apetenta autorului pentru redarea starii de mirare. Mi-a placut: "o tăcere searbădă îmi desfigurează gîndurile într-o liturghie fără sfîrșit tandru orașul îmi adulmecă nefericirea ca pe o pradă de lux" Versul acesta "un ciot amputat îmi răscolește epigastrul" este unul mai slab care aduce deservicii poeziei.
lucian -
simplu si fara inhibitii. astfel mi se pare ca se exprima autorul, fara a incerca sa surprinda, sa uimeasca, sa epateze. in acest context, poemul, daca vreti sa il numesc astfel, imi pare a fi o marturisire pura, sincera, absoluta... cu ceva tratament impotriva aciditatii gastrice, conform titlului..., desi nu inteleg de ce astfel.