Mai mult ca sigur, din pricină că, în copilărie, dar şi în tinereţe, am tot privit în curţile altora coroana unor nuci uriaşi, sau pentru că am citit poeme şi povestiri despre măreţia şi viaţa lungă a acestor copaci, în urmă cu vreo doisprezece ani, la vreun lustru după ce am avut, la ţară, casa mea „pe pământ”, am îngropat, prin noiembrie, în grădină, două nuci. Primăvara, din una dintre ele a răsărit un arbust firav care, încet-încet, a început să crească şi să devină tot mai viguros. Am descoperit atunci că e cam aproape de gard şi că, dacă va creşte, va ameninţa să atingă cu crengile dinspre stradă firele liniei electrice. Dar nu l-am scos spre a-l răsădi, socotind că nu i-ar fi bine. De vreo trei ani rodeşte. Are o coroană superbă, înaltă şi largă. Un băiat din vecini mă ajută, în fiecare primăvară, să tai crengile care ar putea să atingă reţeaua electrică. Nu ştiu dacă operaţia aceasta îl va salva când nu va mai fi un nuc tânăr, ci unul bătrân, uriaş. Probabil că nu. Într-o zi, cei de la „Renel”, mi-l vor tăia. Sau mă vor avertiza s-o fac eu.
M-a vizitat, nu demult, un prieten cu vreo doi-trei ani mai tânăr, care tocmai şi-a cumpărat un loc de casă. A admirat nucul meu şi mi-a cerut să-i spun mica lui istorie. L-am simţit socotind ceva în gând. Socotea câţi ani are el şi câţi ani are copacul pe care-l priveşte. Apoi mi-a dezvăluit gândul lui: dacă ar pune acum un nuc, ar putea trăi până va fi plin de roade. Mai ales că, în loc de a îngropa o nucă-n pământ, ar planta un puiet. Ar câştiga câţiva ani. „Să pui un cerc cât mai larg peste groapă atunci când o să-l plantezi”, i-am spus. „De ce?” „Pentru că, dacă n-o faci, când nucul va depăşi grosimea gâtului tău, vei muri. Dacă o faci, vei fi ameninţat când el va depăşi lărgimea cercului. Aşa că vei avea timp să mori de bătrâneţe”. „Tu ai pus?” „Nu, n-am ştiut, dar sper ca ameninţarea să fie valabilă doar în cazul puieţilor, nu şi al nucilor îngropate-n pământ”.
Timpul trece…Nucul din grădina mea creşte tot mai falnic, în vreme ce eu îmbătrânesc. Atunci când am îngropat nucile acelea în pământ, nu aveam gândurile prietenului meu. Şi cu atât mai puţin gândurile mele de azi. Nu mai eram chiar tânăr. Dar nu eram nici bătrân…
Ştiu că într-o zi nucul acesta va creşte prea mare. Sau se va usca din pricină că i se taie unele crengi, lucru nociv, după cum mă avertizează o vecină octogenară. Aşa că ar trebui să mă gândesc să îngrop, în toamna asta, în livadă, într-un loc potrivit, câteva nuci. Dar...
Textul acesta poate sfârşi ca un poem. Însă eu nu mai scriu cam demult poeme, şi nici nu e vremea de poezie, aşa că-l împing binişor spre parabolă. Desigur, din nucile acelea va răsări măcar un copăcel, care va începe să crească. El va fi tot mai înalt, coroana i se va lărgi. Eu voi fi tot mai bătrân. O să culeg, poate, primele roade. Dar nu mai mult...Într-o zi, gospodăria va fi vândută cuiva. Poate omul acela, pe care nu-l ştiu şi n-o să-l cunosc niciodată, o să-l păstreze. Pentru că e păcat să tai un nuc. Şi aşa, copacul meu, al nostru, va rămâne.
Sunt multe lucruri în viaţă care au înţelesul sădirii unui nuc. Citesc, bunăoară, lună de lună, cu admiraţie, textele venerabililor noştri colaboratori, Mircea Horia Simionescu, Alexandru George, Barbu Cioculescu, Henri Zalis...Iau act de iniţiativele lui Eugen Simion. Ştiu că Nicolae Manolescu lucrează la „Istoria critică...”. Citesc textele postume ale lui Lucian Raicu...Şi...şi...şi...
Din păcate, politicienii şi diriguitorii ţării noastre nu prea îndrăgesc acest joc. Lor sădirea unui nuc li se pare o treabă zadarnică. Ei preferă să bată imediat, cu râvnă, nucii din grădinile altora. Şi, de se poate (şi adesea se poate), din grădinile tuturor. Ei râd. În vreme ce noi, naivii, ne tot înverşunăm să îngropăm, toamna, nucile şi speranţele în pământ. Aşteptând să răsară şi să rodească. Peste ani şi, de nu, măcar peste timp...
_____________________________________

LITERE, într-o toamnă, ieri, astăzi...