”Pleacă-ai noştri/ Vin ai noştri/ Noi rămânem tot ca prostii” (Din flklorul mioarelor)
*
Dan Puric face distincţia între „Naţiune” şi „populaţie”. Naţiune: ceea ce există adânc în fibra unui neam. Dacă vreţi „Matricea stilistică” în termenii lui Blaga. Populaţie: ceea ce trăieşte vremelnic într-un topos geografic vidat de tradiţia rădăcinilor.
Voi ridica acum o problemă a istoriei recente a Naţiunii noastre devenită populaţie cu unele reminiscenţe, la modă, superficiale, „creştin-ortodoxe”.
1.Ce înseamnă arta pentru dumneavoastră?
Nu pot decât să mă gândesc la spusele lui Al. Paleologu, din Spiritul şi litera : Câtă literatură atâta viaţă. (Nu invers), asta având în vedere preocuparea mea, din păcate deloc gregară. Dar lărgind semnificaţia a ceea ce simt pentru artă, pot spune că ea este ceva ce poate fi perceput ca o urmă a divinităţii în om. De ce spun asta? Pentru că rareori există oameni care o iubesc (mă refer la ea) şi să nu fie încântaţi. Pentru mine arta seamănă cu Dumnezeu. 2. Unii spun ca orice face un artist, se numeşte artă. Ce ne poţi spune legat de această afirmaţie?
Ca urmare a unui dialog purtat cu Snowdon King alias Ionuț Caragea
1.
Una dintre cele mai mari plăceri ale adevăratului matematician și/sau fizician-matematician, este descoperirea "singularităților". Acestea îi provoacă un fior, ași spune, "orgiastic" (i.e. dionisiac și nu apolinic). Dionisiacul - in acest caz - tine de intuiția matematică a stabilirii premiselor (citește: axiomelor) unei teorii si nu de logica apolinica a demonstrației (cum susține Intuiționismul [1]). O adevărată revărsare de adrenalină spre creier - am zice astăzi - sau o ridicare instantanee a șarpelui (energetic) Kundalini din chakra "Muladhara" (care se găsește între organele sexuale și anus), până în "Sahasrara" (care se află în creștet), cum afirmă Tantrismul.
În ultima vreme am observat că pe ici pe colo autorii români care locuiesc în străinătate sînt fie ”acuzați” că nu ar fi neaparat foarte patrioți sau că nu ar mai cunoaște sau respecta, vezi Doamne, limba română, și alte glumițe din astea care mai de care mai interesante. Un element de discordie ar fi și nerespectarea ”păstoririi” Academiei Române care de o vreme încoace ne învață unde trebuie să punem î și unde trebuie să punem â. Am ajuns însă la concluzia ca Academia Română și vajnicii ei susținători ar face tare bine dacă și-ar folosi aceste energii ”patriotice” în scopuri mai aproape de vatra părintească și de corectitudinea cu care se vorbește limba română acolo, la ei acasă, adică pe malurile însorite ale Dîmboviței.
Comentarii aleatorii