în lumea unei femei singure
fiecare crăpătură din perete
este un junghi intercostal
paşii vecinilor
o apasă pe piept când respiră
dacă mişună şobolani în subsol
o trec fiori reci pe spinare

dincolo o mamă alăptează şi un copil plânge
în casa femeii singure ruginesc ceasuri
barometre şi fermoare
toate curg
când plouă trupul ei e ca biscuitul umed
din proviziile ascunse în tranşee
de viitorii eroi necunoscuţi

dincolo de zidurile oraşului
râul macină încet pietrele
iarna pe sub gheţuri
în jurul singurătăţii bolta cerului
se închide ca o placentă
cu vene din stele albastre

femeia îşi pileşte unghiile în carne