eu si natura moarta

imaginea utilizatorului Virgil
ilustrate

sînt zile cînd îl întîlnesc
hoinărim prin parcuri vechi cinematografe
cu scaune descărnate
mirosind a nefericire mecanică
poate a moarte
trezim șoapte în cotloane
fugărim șobolani facem echilibristică
pe șine echidistante de cale ferată
prin ganguri prin cimitire
îmbrățișăm sîni de piatră
statui de ipsos crăpate
îl strig să nu rămînă în urmă
să nu le privească
mai mult de o clipă să nu le sărute
și mai ales să nu intre în visele lor decolorate
în care aleargă asemeni unor paiațe
despuiate de absolut
în pagini de carte

Comentarii

e o atmosfera provinciala decupata parca din filmele lui Tarkovski, o cadere sublima in golul amintirilor altora, o calatorie silentioasa, obosita, prin semne, anotimpuri... totul pare o trecere a ta din tine insuti, desincronizata, defazata, anacronica: "îl strig să nu rămînă în urmă să nu le privească mai mult de o clipă să nu le sărute și mai ales să nu intre în visele lor decolorate în care aleargă asemeni unor paiațe despuiate de absolut în pagini de carte" cauta POEZIA. intr-o zi vei descoperi ca EA te-a regasit demult, cindva...

"îmbrățișăm sîni de piatră" îmi pare a fi esența întregului poem, dar și mesajul intim al autorului.

multumesc Aranca pentru intrarea in aceasta lume. probabil ca exista o afinitate intre mine si Tarkovski
Lucian, multumesc, te mai astept