Iubirea este acel ceva față de care nimic mai mare nu poate fi conceput. Însă, ceva conceput în minte nu există automat în realitate. Așadar, conceptul de iubire ca ceva față de care nimic mai mare nu poate fi conceput, pentru a fi valid, trebuie să fie prezent și în realitate; altfel, cea mai neputincioasă expresie “te iubesc!” ar deține mai multă realitate decât conceptul din mintea mea. Astfel, numai iubirea care există atât în realitate cât și în mintea mea include atât conceptul menționat cât și trăirile aferente.
Logica inexorabilă a iubirii (drept concept) legitimează ontologic permanența și alternanța sintezei vieții și morții ei, cât și a aporiilor care îi solicită pașii. Vom observa astfel munca negativului întru desăvârșirea iubirii cât și escathologia care descrie, în cele din urmă, trăsăturile Feței celui mai bun amant, adică Dumnezeu. Vom susține în continuare atât posibilitatea unui concept unic al iubirii cât și practica acestuia; în ambele cazuri, iubirea se va susține pe ea însăși, pierzându-se. Prima parte a drumului îl va creiona remarcabil Jean-Luc Marion, fenomenolog occidental, iar cealaltă jumătate, Osho, maestru spiritual oriental.
De unde anume să începem? Pentru că, mai ales în acest caz, începutul este esențial deoarece începutul iubirii precede existența noastră, cel puțin cu o clipă. Din păcate, suntem fericiți: odiseea iubirii apare odată cu miturile platoniciene din Symposion, continuă cu separația eros -agape, decretată în creștinism și se finalizează cu distincțiile fără discernământ ale psihologiei.
Marele vinovat este - recent - ego-ul, autarhic și imbecil. De ce anume sunt eu sigur? Până unde merge îndoiala mea dacă eu mă hotărăsc să mă îndoiesc de toate, dar nu și de îndoiala însăși? Ce urmărește îndoiala mea dacă nu altceva decât depășirea certitudinii, și nu producerea ei? Dacă totul mă poate înșela - ce grozăvie, însuși Dumnezeu, marele necunoscut - atunci nimicul, mai mult decât o modă, se erijează în principiu metafizic. Dacă eu fac ce vreau - nu importă în numele cui -, celălalt mă va suporta? La ce bun certitudinea mea dacă ea depinde tot de mine, dacă eu depind tot de mine? Concluzia lui Marion este clară: “Nimic nu mă expune, așadar, atacului zădărniciei decât demonstrația metafizică a existenței ego-ului, decât pretenția mea de a fi ceva sigur cu titlu de ego” .
De aceea, pentru a înfrunta zădărnicia lumii, finitudinea vieții și inevitabilitatea morții, orice om se întreabă, disperat, în sânul său: “mă iubește, oare, cineva?”. Până aici, însă, să putem o altă întrebare: de ce ne satisface iubirea altuia, nesigură, căci ne poate înșela oricând, deoarece, și el caută iubirea altundeva? Nu ne iubim mai mult pe noi înșine? Nu vrem întotdeauna să ne fie mai bine( când și răul dorit pentru sine apare tot ca un bine)? Răspundem, anticipând, în singurul mod posibil: iubirea se dă celui care iubește nu pentru că altul îl iubește ci, pentru simplul fapt, că iubește.
Întrebarea “mă iubește, oare, cineva?” trebuie depășită pentru că iubirea altuia nu mă va sigura niciodată împotriva zădărniciei; Don Juan înșela cu cât părea mai credibil. Așadar, dacă persistența în ego-isme îmi fabrica limitele, aruncarea în posibilitățile amorului, mi le extinde, asemenea orizontului neatins niciodată cu mâna. La ce bun, deci, să fiu iubit, dacă siguranța pe care o reclam nu vine de la mine ci de la altcineva, străin mie, care se poate înșela în privința ideii că dragostea nu moare? Dacă asigurarea împotriva zădărniciei vine de altundeva, atunci eu nu voi mai fi niciodată eu, iar stranietatea celuilalt(iubitorului) îmi va fi mai intimă mie decât îmi sunt eu însumi ! Eu sunt, acum, o lipsă.
De ce să nu revenim așadar, la ideea sănătoasă conform căruia fiecare se iubește pe sine, căci numai așa îl va iubi mai mult pe aproapele său?! Să gândim radical: nimeni nu mă iubește cu adevărat căci nimeni până în prezent nu și-a dat viața (la propriu) pentru mine; nici eu pentru alții, dovadă citirea acestor rânduri. De ce toate acestea? Pentru că fiecare se simte insuficient lui însuși; capabil de mai mult, dezamăgitor, nesatisfăcător, jalnic, disprețuitor, finit, depășit sau pasibil de toate acestea.
Mai mult: dacă eu mă iubesc pe mine însumi, cine-mi va asigura aceasta? Căci, dacă vreau iubire, înseamnă că nu o am. Dacă o am, atunci nu mă mai doresc pe mine însumi! Or, iubirea se vrea infinită! Atunci, eu, care văd că ceva îmi lipsește, care mă văd radical finit, pretind să am o iubire infinită, adică finitul se vrea infinit, ceea ce e o contradicție și o nedreptate . Deci, iubirea de sine este imposibilă. Prin urmare, să acceptăm faptul urii de sine, că fiecare se urăște pe sine, cu atât mai mult cu cât fericirea nu-i poate veni nici de la sine, nici de la celălalt.
Când puneam întrebarea “mă iubește, oare, cineva-de altundeva?” o făceam din cauza riscului. Pentru a evita aporiile mai sus amintite doream aceasta: dacă celălalt mă iubește, atunci și eu (îl) pot iubi. Însă, această atitudine presupune o relație de reciprocitate, un compromis acceptabil, asemenea schimbului economic. Altfel spus: dă-mi tu o pâine, că îți dau și eu o pâine! Ce se câștigă și ce se pierde aici?
“Pot iubi eu primul?” – este prima cotitură pe drumul iubirii; revin la început și obțin astfel asigurarea pură: siguranța că iubesc indiferent dacă persoana iubită nu mai este (a murit), dacă nu este încă (nu s-a născut încă) sau dacă refuză iubirea mea. Încă o dată, Marion sintetizează: “cel ce iubește găsește o asigurare absolută în iubire-nu asigurarea de a fi, nici de a fi iubit, ci aceea de a iubi” .
Prozaic spus, iubirea își este sieși răsplată. Totuși, îmbrățișarea întrebării uimite “pot iubi eu primul?” necesită un amendament: pot iubi eu primul, dar cu jurământ, un jurământ al asumării feței celuilalt care spune “Iată-mă!”; adică, înainte de a iubi primul, afli că cineva ți-a luat-o înainte!
Celălalt, inițial, impersonal, ca individ, solicită: “Ucide-mă!” ; sociologic, frecarea socială este omniprezentă și de dorit. Celălalt, asemenea ție - la fel de străin, - ulterior, distinct, ca persoană, poruncește: “Să nu ucizi!” Iubește-mă ca și cum te-aș iubi! Și eu voi proceda la fel…
Pro-cedând astfel, ne asigurăm reciproc de faptul că iubirea cea mai împărtășită rămâne, continuu, cea mai riscantă; în asta stă farmecul ei. Cum iubim însă astfel? Cum apare și se manifestă iubirea? Ca să simt ceva, implicit iubirea, trebuie ca eu să am un trup, să fiu trupul prin care simt lumea și prin care mă resimt. Dar, cum pot trece de epiderma celuilalt? Cum fac ca și corpul meu și corpul celuilalt să nu se opună, să transceadă fizica? Nu dezgolindu-l, deoarece ar apare ca simplu obiect manipulabil prin educație sau prostituție, ci scăpându-l privirii, refuzându-l lumii obiectuale. Trupul, așadar, se “arată”, ascunzându-se: eu simt trupul meu și al tău, tu, al tău și al meu, ambii, trupurile care se simt și simt simțindu-se. De acum încolo voi privi trupul opus unui obiect, ca nerezistând altui trup, ca neopunându-se, ca punându-mă pe mine în față, ca făcându-mi loc, protejându-mă. Unde devenim una? Nu în mângâierea reciprocă, nici în sărut, căci ambele, deși stârnesc trupurile noastre, nu le contopește. Cu cât sărut gura celuilalt cu atât trebuie să îl sărut din nou. Cu cât îl ating, cu atât dorește mai mult. Deși privilegiat, trupul întrupează o altă aporie: dacă nu am trup, nu pot simți iubirea, dacă am trup, pot doar simți iubirea, intermitent. ”Ceea ce numim se rezumă cel mai adesea la a ceda dorinței automate a trupului meu sau celei a celuilalt” - avertizează Marion. Pot minți însă, crezând că trupul meu, ca și al celuilalt, iubește. Să luăm un caz: celălalt nu mă mai iubește, dar eu nu vreau să recunosc aceasta, mințindu-mă. În acest caz, mint, asemeni sf. Petru, de 3 ori: 1) mă mint pe mine; 2) îl mint pe celălalt și 3) înșel iubirea care, pentru un timp, ne-a creat (același) spațiu.
Într-adevăr, ne iubim, dar pentru cât timp? Dacă dispare iubirea sau dispar eu, ruda mea se va căsători cu iubitul/iubita mea? Moartea ne va despărți? Trupul și spiritul se revoltă, violent: nu simt și nu concep astfel! De aceea, în cazul amintit anterior, dacă simt că iubirea celuilalt slăbește, atunci voi deveni gelos. Prin gelozie, îi cer să rămână fidel lui însuși și iubirii care poate totul, suportă totul și speră totul. La fel ca în cazul minciunii, 3 sunt reproșurile necesare: 1) că mă dezonorează, încălcându-mi jurământul; 2) că se dezonorează ca ființă care iubește infinit și 3) că dezonorează iubirea. Mai mult chiar, îl pot urî pe celălalt. Ura va fi, în acest caz, unealta iubirii, depășind-o. În ură, - puternică și pură - îl resping pe celălalt, îi refuz trupul, îl “ating”, fără ca el, care nu mă urăște, să-mi facă vreun rău. Îi refuz, așadar, statutul de persoană, de ființă care, de acum încolo, nu mai are nici un drept.
Am ajuns, așadar, din rai în infern; de la “Iată-mă, te iubesc, cel dintâi! la “Nu mai vreau, niciodată!”, de la dragostea slăvită, credulă, la ura adâncă, deșertică. Statistica divorțului, a violenței domestice, a violurilor, a crimei pasionale, a sinuciderilor de tot felul, pledează, reticent, împotriva iubirii naive. Și nimic mai dureros ca atunci când ți se întâmplă și ție, care ai ajuns, răbdător, până aici (cu lectura).
Ajunși aici, calea iubirii îți va dărui 2 direcții: una, să te oprești și, implicit să o iei de la capăt, să iubești din nou, alta, să aștepți sosirea celui de-al treilea, copilul. Dacă vei alege prima opțiune, te vei trezi în același impas erotic, trebuind să alegi din nou, dacă vei alege a doua opțiune va trebui să primești apariția copilului ca un eveniment care se anunță drept întruparea iubirii voastre; se spune, în acest sens, că întotdeauna copilul ia asupra sa păcatele părinților. Ceea ce contează însă este posibilitatea venirii lui, nu atât efectivitatea sa. Copilul salvează jurământul celor care se iubesc, făcând vizibilă a treia Față. El nu unește părinții, nu-i păstrează unul pentru altul, nu-i moștenește. El este un semn văzut al celor nevăzute, al iubirii lor care a rezistat până acum. Urmează că, odată sosit, el lasă loc altuia, repetiției. De aceea, încă din prima clipă a vieții sale copilul este pe punctul de plecare, dând mărturie, simplu, spunându-și numele . Actul vorbirii re-creează lumea edenică, unde cei 2 iubiți vor aștepta, liniștiți, blestemul iubirii divine... Copilul își asumă așadar rolul celui de-al treilea care vine și pleacă, demonstrând necesitatea fidelității și a morții. Constatăm în acest mod că “moartea nu-l sperie pe cel ce iubește așa cum linia de sosire nu-l terorizează pe alergător: el se teme mai degrabă că n-o atinge destul de repede” . Ciudată afirmație însă când pierderea celuilalt, chiar și pentru o clipă, naște deznădejde și nesiguranță celui care iubește; poate, cu cât iubesc mai mult cu atât riscul de a muri crește.
La sfârșitul iubirii așteaptă Dumnezeu. Înainte de a-i fi de Față, sfârșim prin a ne iubi pe noi înșine; abia acum putem admite, prin exercițiul crud al iubirii, faptul că celălalt mă iubea mai mult decât puteam eu să mă iubesc, inițial. Admițând aceasta, pot sfârși prin a mă iubi chiar și pe mine, “ca pe cel mai greu de iubit” , la modul cel mai fidel cu putință și infinit.
Ciudată și foarte riscantă destinația iubirii (deși de așteptat) asumată de Marion – Dumnezeu, când iubirea pare a fi singurul contraargument veritabil împotriva existenței Lui! Cum vom putea silabisi astăzi acest cuvânt? Cum să încheiem viața noastră, când iubirea nu suportă –prin definiție - sfârșitul? Într-adevăr, prima parte a pariului nostru privind posibilitatea unui concept unic al iubirii a fost câștigat: în cazul iubirii părintești, în cazul iubirii dintre doi tineri, dintre prieteni, dintre rude etc. textul iubirii poate fi re-citit fără probleme; el corespunde oricărui tip de iubire profesat până astăzi.
Totuși, de la teorie la practică e cale lungă! Cum viețuiește iubirea în timpul lui Mamon?
Osho solicită: “Iubește-ți ființa!”. Cel mai mare miracol din lume ți s-a întâmplat deja - faptul de a fi. Pentru că nimeni nu se crede cel mai bun și cel mai drept dintre toți, pentru că nimeni nu se simte un centru, de aici imposibilitatea de a te accepta așa cum ești; atunci, cum poți să-l accepți pe celălalt, fără a ști tu ce ești - pentru a te accepta apoi -, neștiind ce este acceptarea?
Vei reveni la lucrurile simple și vei înțelege că primul lucru simplu ești chiar tu, în lumina Soarelui. Vei încerca, așadar, să te iubești pe tine însuți, pentru că –în dauna lui Socrate - “până când nu îți iubești ființa nu o vei putea cunoaște niciodată”, îți vei accepta trupul, “întregul organism, subtil și grosier ” și vei descoperi în tine cel puțin un sâmbure de adevăr și de lumină, propovăduit de toate religiile lumii.
Pentru că nimeni nu poate sta cu sine - astfel se explică prevalența criticii în spațiul occidental, - apare necesitatea relațiilor sociale, un mod eficace de a evita marea întrebare actuală: cine (mai) sunt eu? Dacă te vei iubi, identitatea ta va fi a ta, te vei recunoaște ca primul tău prieten.
Dacă vei reuși să depășești marea provocare, de a-ți iubi ființa, vei deveni altruist. Ca fericit , vei împărți din preaplinul tău, te vei înconjura cu lucrurile uitate (sau vei reveni altfel la ele), precum poezia, muzica, pictura sau orice altceva care îți va transcende ființa; când nimic nu ai, ce poți dărui?
Iubindu-te pe tine, iubindu-i pe ceilalți, te vei elibera; vei trăi altfel. Universalitatea dreptului la viață, indiferent de specie, regn sau orice clasificare, legitimează, în singurul mod posibil, primatul vieții în fața morții și a oricărui hotar. Sunt evitate astfel supralicitările conceptuale, și, implicit, al celui de “om”, rezultatele dezastruoase din punct de vedere ecologic și nu numai care decurg de aici.
A te recunoaște ca ființă deficitară într-un mediu mai mult sau mai puțin fabricat, a proteja natura , presupune, de asemenea, a evita proasta interpretare a instinctului de autoconservare; cum îți vei salva organele sub orizonturi apocaliptice? A reuși, pleacă de la cel mai banal gest de ridicare a unei hârtii căzută lângă lada de gunoi. Nimic nu este patetic aici, dimpotrivă, ne salvează în fața animalelor , ne restituie ca ființe capabile de viețuire naturală.
Dacă vei iubi, vei fi liber (iubești deja, numai tu nu știi asta). În lipsa meditației , nu apare eliberarea. “Până când nu apare meditația, iubirea va fi o suferință continuă. Odată ce ai învățat să trăiești în solitudine și să te bucuri în totalitate de ființa ta, pur și simplu să ființezi mulțumit[…]fără nici un motiv anume, atunci vei fi capabil să rezolvi și cealaltă problemă mult mai complicată, de a trăi alături de altcineva” . Dacă te vei întreba “oare de ce stă singur?” sau “oare de ce nu s-au căsătorit?” sau “oare de ce n-au un copil?” vei rata tot ce ai citit până acum și ai aderat. Sunt, în primul rând, întrebări necivilizate, va declara Osho! Ce prostie, să respecți niște tradiții în loc să fii liber!... va exclama de asemenea.
Să fim atenți acum asupra unui aspect ideologic care ne decide viața: interpretarea tradițiilor în scopuri totalitare. Când ți se dă, când ți se cere, când te mulțumește și te îndoapă, liniștindu-te, caută să vezi cui servește. A trece de la sclavia fundamentală - manipularea sexului - la a institui necesitatea comuniunii, unde fiecare joacă proba focului, presupune a reveni la fundamentul ființei umane, acela de a construi, continuu, un fundament. Aceasta înseamnă a fi liber. Îndemnul lui Osho devine edificator în această privință: “Acționează clipă de clipă cu deplină atenție, crează-te în permanență și asumă-ți întreaga responsabilitate”- ca și cum ai fi om, adăugăm noi.
Ca ființă umană trebuie să experimentezi, să trăiești total, cu riscul ca cea mai mare frică a ta să ți se adeverească. A-ți asuma viața reclamă să repui, constant, în discuție ce înseamnă a fi –și dacă trebuie să repui, constant, problema, “favorizând”, măcar ca plan de rezervă, binele. Revenim astfel la ego, dar fără „ism”, îmbogățiți cu adevărul că adevărul nu există decât dacă noi decidem aceasta , întrebându-ne totodată de ce hotărâm astfel. Am ajuns acum la capătul drumului: eliberarea de celălalt.
Eliberarea de singurătate, de mulțime se întâmplă în solitudine. Desigur, vei muri, - azi poate fi ultima ta zi -, desigur vei îmbătrâni - ieri erai mult mai tânăr, - desigur, trebuie să te naști din nou! Nu vei rata ținta iar, dacă ți se va întâmpla, nu dispera. “Clipa este cel mai important lucru dintre toate” .
Dacă vom alege solitudinea, vom fi aleși. A învăța lecția că trebuie să trăiești (și) singur, decât singur printre alții, a învăța să trăiești, cu atât mai ușor cu cât e mai greu, este un imperativ categoric, spontan. Celălalt nu poate iubi 24 de ore din 24; sunt necesare momente de meditație, când în fața dezastrului personal și implicit, al lumii, insistă: a iubi, cum se învață?
Osho, la capătul drumului (?) îndrumă: “Meditează atât de profund încât să poți cunoaște tăcerea și solitudinea interioară și iubește atât de profund încât viața să-ți devină un cântec, un dans, o celebrare continuă ”; aflându-te lângă altcineva, bucură-te de acela, aflându-te în solitudine, bucură-te de tine.