Sporadicele întâlniri erau întotdeauna la limită. Se vedeau ca într-o ruptură de tergal şi ezitau să se recunoască. De departe, simţeau atingeri de păpădie. Îşi îmbiau zâmbetele, cu undele unor aripi, se înveleau sub un pled mare cât o noapte şi rămâneau să-şi admire dragostea. Mâinile ei îndrăzneţe odihneau pe obrajii lui, mâinile lui precaute se înnodau în părul ei. Ochii lor nu aveau culoare; odihneau în vis. Îi despărţea doar setea. Fiecare se privea în oglindă pentru a uita. Ea îşi spăla privirea tulbure şi, treptat, îşi golea memoria de urmele dezmierdărilor sau şoapte. Îşi îndepărta o frunză de salivă din colţul gurii, refuza să-şi simtă buzele muşcate şi se pieptăna. Ştia că, după masca ei de femeie cu taior, se ascund vise vinovate. Îşi înfigea în păr clame imitând bagaua, răsucea de trei ori o eşarfă în jurul cozii şi pleca. Lăsa patul deşternut. Stătea singură în faţa ceştii de cafea şi se gândea la altele. Afară o chemau oamenii grăbiţi; îi impuneau ritmul fojgăielii lor. Trebuia să înoate prin zăpadă, să se ferească de ţurţuri, să mănânce din mers un covrig şi să evite cerşetorii. Purtată de val, ocolea cu privirea lujerii uscaţi ai florilor din ghivece, copacii din parc, scuturându-şi podoabele de iarnă, băncile acoperite cu zăpadă şi gânga tineretului fericit.
Seara, în faţa unei căni de ceai din tei, îşi amintea că visase ceva frumos; nu mai ştia ce. Adormea pe canapea, cu televizorul deschis, cu senzaţia că lăsase ceva neterminat. Regăsindu-l, şi-l amintea; era o cetate deja cucerită. Visul se repeta cu o teamă nedefinită, cu nenumărate porţi închise, sub spectrul trezirii. Mergea la toaletă cu ochii închişi, îl păstra ca pe un ecou în munţi şi, lucid, îl căuta prin fulguraţiile dezordonate ale subconştientului.
Nu o văzusem vreodată să doarmă. Mi-aş fi pierdut o noapte s-o ştiu ghemuită pisiceşte lângă mine, închizând ochii iscoditori, scăpând de lumina supărătoare şi respirând regulat. I-aş fi spionat visurile, urmărindu-i clipirile aproape imperceptibile, şoptindu-i întrebări, în speranţa unor răspunsuri şocante şi aşteptând orice semn de trezire, pentru a mă preface adormit. Întâlnindu-ne, în jurul nostru, siluetele defineau irealul. Oamenii erau cadaverici, trompe de lumină albă scuipau flori şi din fântâni răsărea papură. În faţa noastră se deşertau remorci de fructe. Alergam după merele rebele, rostogolindu-se la vale multicolor; săreau trambuline imaginare; musteau în părţile vătămate; culegeau praf, pietricele şi pluteau strălucitoare în pârâu, captive în toboganul albiei. Urcam dealul de fructe învinşi, dar uşori. Ea râdea şi pomeţii îi erau petele roşii ale unor pere pârguite; pielea ei suspina după atingeri, iar sufletele zburau printre nori şi zmeie. Îmbrăcămintea ei albastră, de libelule, ameninţa să zboare. Aripile de sticlă aveau rotirea fructelor de paltin. Lipindu-mă de ea, simţeam zvâcnirile unei crisalide; era înfăşată în petale de pergament, dar nu avea puterea de a răzbate la lumină pentru a primi culoare, pentru a zbura efemer în căutarea unui partener şi pentru a muri, chircindu-şi trupul în abdomenul pământului. Sălciile vibrau; răspundeau melodios frecvenţelor vântului. Palma văii însângerate ne legăna în ritmul cântecului cerurilor deschise. Întinşi cu faţa în sus, priveam, ascultam şi ne ştiam mâinile. Simţeam un melc purtându-şi peste noi cochilia, lăsând pe goliciunea noastră o urmă lipicioasă, o amintire. Regretul îi înzecea viteza; urma se ştergea ca prin farmec. Ea dispărea şi eu rămâneam s-o aştept între miriadele de închipuiri ale subconştientului ei. Mă pierdeam printre morţii îngropaţi în uitare, sperând ca, din întâmplare, să mă viseze tot pe mine.
Poate visul deforma întâmplarea. În cearta asta mulcomă, cu pauze, gânduri... nu aveam sentiment, susţineam un punct de vedere străin. De asta mi s-a părut aiurea s-o lovesc, luând în mână primul lucru aflat la îndemână. Prăbuşirea ei a fost spectaculoasă, în reluare. Nu-mi imaginam să pun un astfel de punct. Înconjurată de frezii atrase de părul ei răvăşit, refuza să se mişte, să continue cearta. Din vaza răsturnată, curgea un venin verzui. Mă puneam în locul ei; doream să primesc eu lovitura unui rugbist, să leşin, să nu mai ştiu nimic.
În spital, ne foiam printre asistente şi rude. Rămâneam impasibili la piatra din pieptul unui doctor cu buzunare. Auzeam doar aparatul de menţinere a vieţii, tânguindu-se ca un plămân ofticos, prelungindu-i coma. Nu înţelegeam de ce trebuie să ne iubim în spitalul cu plăci de faianţă căzute. Doream să ne întoarcem în căuşul nostru cu sălcii şi pârâu, dar ea se sufoca lângă muribunda cu agrafe. Câtă vreme se prelungea agonia, noi rămâneam nedespărţiţi. Îi consumam amintirile, le reinventam, îmbrăcându-le în haina unor ani scurşi prea repede. Lângă mine, ţinându-mă de mână, aveam jocul unor priviri neînţelese. Le surprindeam în ochii mei, mă înduioşa tristeţea lor, mă ştiam învăluit de luminile lor, decupând din ele rutina unor trăiri deja-văzute.
În patul de spital, sub urmele tumefiate ale loviturii, ieşeau în evidenţă urmele descompunerii. Pielea feţei părea o frunză uscată de tutun; între pomeţi şi bărbie se deschidea prăpastia unei grimase. Forma genelor arcuită cu răbdare, îşi pierdea conturul în urma neîngrijirii. Altădată senină, fruntea înaltă adăpostea broboane unsuroase.

Dacă ar fi murit, visul ei cu noi s-ar fi încheiat subit. Am fi pierdut speranţa văioagei scufundate în surogatul unor fărâme din viaţa altora. Eram acolo s-o apărăm de îngerii morţii, de grija prefăcută a celor de la reanimare, de vizitele rudelor plângând ostentativ la căpătâiul ei şi de florile fără parfum invadându-i salonul. N-aveam putere pentru asta. Vizualizam doar o mână săpunită temeinic şi tamponată cu un prosop pufos. Trecea vinovat deasupra unei sprâncene stufoase, ascunzând o aluniţă şi mângâind un fir rebel. Pe culoar, era ascunsă în buzunarul halatului; mai aşeza stetoscopul dezechilibrat în jurul gâtului. Odihnea nehotărât pe clanţa unei uşi; simţea jocul zecilor de ani de folosinţă. Mângâia aşternutul dezordonat al patului, ferindu-se de protuberanţele muribundei. Strângea punga cu glucoză şi scrijelea recipientul în care picăturile adăugau viaţă. Trăgea cu furie perna de sub chipul înflorind în lumină. Îl ascundea până la spasmul final.
Am urmărit amândoi mâna, mai întâi curioşi, apoi înţelegând totul. Restul nu l-am mai putut vedea. Ne stingeam grăbind spre lumea dintr-un creier neirigat.