„sunt câţiva morţi în oraş, iubito…”
ba mai mult: sunt mii de morţi în oraş, iubito,
azi sunt alegeri, iar pe strada brăilei
trec în şuvoaie morţii de pe listele electorale!

livizi, descompuşi,
cu vântul fluierându-le printre coaste,
morţii au ieşit să voteze
cuminţi,
conştiincioşi,
cu gândul doar la fericirea generaţiilor viitoare!

veseli, cu poftă de viaţă,
intonând ritmuri electorale,
morţii trec grăbiţi prin aerul fierbinte, aiuritor,
în timp ce eu, singurul viu la acea oră nepotrivită,
mai mult mă-mpleticesc în asfaltul topit-smoală
decât înaintez către tine

să-mi fie ruşine, iubito,
că intenţionam să mă eludez de la datoria de cetăţean!,
că mă pofteam la plăcerile cărnii pe caniculă
alături de tine!
să-mi fie ruşine că, iată,
permit morţilor să-mi ofere lecţii gratuite de viaţă
în drumul infernal către tine.

dau să le pun piedică, să le urlu:
„morţi împuţiţi,
eu exist!,
voi sunteţi doar numere aruncate undeva aiurea”,

însă morţii au argumente,
morţii au puncte de vedere solide:
„de noi depind fotoliile parlamentarilor”,
şuieră la unison cadavrele,
„numărul nostru scade produsul intern brut pe cap de locuitor,
aşa că primiţi mai multe fonduri europene pentru dezvoltare”,
„numărul nostru scade rata şomajului”

„băi, viule”, îmi spune unul scurs,
căruia nu i se mai recunosc trăsăturile feţei
„băi viule,
fără noi aţi fi mai săraci şi fără viitor!”

aşa că lovitura mi-e paralizată,
iar mintea mi se afundă,
nebun definitiv,
în sofisme tăioase ca lamele de bărbierit

înţepenit în asfaltul de caramel topit,
cu soarele care îmi dă în clocot apa ochilor,
mă tot gândesc la tine ca dintr-o altă viaţă
şi nu înţeleg,
şi nu înţeleg,
cine e mort şi cine e viu
în toată ecuaţia asta electorală.