vântul împrăștie firimiturile cinei
unde nu se mai poartă mănuși de satin,
în semn de revoltă, îmi tund părul-
maxi midi mini nihil nu poate fi totul,
sub blugi am crinolină, sub fardul roz,
paloarea de ieri
așa precum își duce-n adâncuri paharul
taninii roșiatici de vin,
cerul e gata să nască-n dureri
un alt soi de trandafiri,
amestec de conservatorism și independență,
clipa asta minusculă stă
pe sânii femeilor ca un licurici
învelindu-le cetățile în pânze
destrămate de noapte ca o altă față a lumii,
cu albatroși purtând spre țărm
o pianină Grinnell
concertând pentru ferestre uitate
în spatele cărora oamenii
nu mai sunt epave scufundate în port,
ci lebede răstignite de ancore
vom da la o parte grilajele unde
moartea își numără fluturii, ploaia,
sosirile și plecările
strecurându-ne prin coastele ei desfăcute,
agățați de propria șiră a spinării
ca de o frânghie de mătase
așa cum au fugit din decoruri nepotrivite
și alți iubiți,înaintea noastră,
împletindu-și mâinile în trei

într-o fereastră deschisă a timpului,
Bach, aproape orb,
gândind la Ana Magdalena,
pipăie în lumina lunii
măduva de marmură a sunetului