frământ timpul în palme ca pe-o frunză de nuc
și inspir
ce iarnă
iubite
ce iarnă
nici morții nu-i rămâne cărare
nici numelui tău
steaua polară s-a chircit în fântâni
și ne strigă
am dezlegat noaptea
va ține departe cățeaua uitării
așteaptă
Poezie:
Comentarii
yester -
îmi place mult imaginea din primul vers. Ar merita alt context,zic eu. la fel, deosebite sunt: nici morții nu-i rămâne cărare nici numelui tău
Sancho Panza -
mulțumesc pentru semn și lectură, Paul, dar contextul va rămâne neschimbat.
Virgil -
Adriana, stii am citit textul acesta atunci cind a aparut si am simtit ca ceva nu merge dar nu mi-am dat seama ce este. Acum am recitit si zic eu ca am putut sa identific acel lucru care ma intriga. In primul vers vorbesti despre timp framintat in palme "ca pe o frunza de nuc" si imaginea, desi putin neclara, e frumoasa sau cel putin sugestiva. Dar apoi asezi totul in mijlocul iernii, si inca o iarna din aia cumplita. Problema e ca mie mi se pare un salt spatio-temporal cam dificil de facut de la frunza evident verde de nuc (altfel e discutabil cita aroma buna de frint in palme ar avea), deci frunza verde de nuc care evident vorbeste despre toamna, chiar poate toamna tirziu, catre cumplita iarna. Eu am probleme cu asta. Dar poate este vorba numai de perceptia mea.
Sancho Panza -
Virgil, e simplu: nu spun că frământ în palme o frunză de nuc, ci că "frământ timpul în palme ca pe-o frunză de nuc". și aici mă refer la intensitatea senzației olfactive (vezi titlul cu trimitere la Proust)...nu la anotimp.
Virgil -
well, poate ca ai dreptate in dreptul tau. pentru mine insa mirosul acela este suficient de puternic sa ma faca sa simt absolut toamna. dar, hey, asa gindesc eu. e posibil sa fie doar o problema de perceptie personala