ador pe cel ce cântă vidul cu spatele rezemat de zid
el poate exista în afara bucuriei mele
năpăstuite
și nimeni nu mă împiedică să scriu acestea
apoi se sting luminile străzilor una câte una
și aș urma eu
prin mine trec năluci de sănii sau de fecioare
nu prea știu diferența
doar că mă dor nopțile când părăsesc această lume
pentru a avea coșmarul unei ciori
aud copii și scriu versuri care în somn îmi par geniale
dar sunt scrise de altcineva
somnul meu e o zi mai albă
decât șosetele unui tenisman înainte de meci
acum plouă livid peste pomii negricioși din stradă
și nici nu simt cum vine durerea
mai întâi tremurând de frig apoi de căldură
se lipește de tine ca o metresă și îți face prunci
totul este atât de intens
încât trezit în lumea aceasta nucleară
mi s-ar părea cel mai frumos să mă așez pe o bordură
și să scot limba la trecători