aseară o femeie a vrut să-mi vândă
rochia pe care şi-o pregătise pentru ziua morţii
îmi cerea pe ea un pol
şi o cutie cu lumânări de ceară
mă privea printre lacrimi
spunea că o îmbrăcase o singură noapte
îşi văzuse în somn viaţa de la un capăt la altul
i se întipărise ca sudoarea în textura fină de mătase
şi nu mai avea nevoie de ea
de atunci când o scotea o singură dată pe an
din lada de zestre
camera se umplea cu parfumul de levănţică
din ziua nunţii ei

i-am răspuns că nu o pot cumpăra
numai dacă-mi vinde şi rochia de nuntă
ochii i s-au umplut de lacrimi străvezii
mari cât lăcustele suferea

rochia de mireasă n-o mai avea
cu ea îşi înmormântase fecioria
şi-apoi îmi spunea că nu-i creştineşte
să ceri înapoi hainele unui mort