e o poezie care nu mai intră în stilul adinei batîr decât print trecerea bruscă dintr-un registru în altul, din concret în fantastic, așa cum ne-a obișnuit în ultimele luni. dar, aici concretul este totuși prea narat, cumva relatat prozaic, ies câteva versuri din poetic, iar unele chiar surprind: "stau toată ziua în curte și număr găini", "și lea supt oasele"... nu știu, aici se rupe ceva în poezie. redai bine scena, e chiar ca-ntr-un teatru grotesc, dar nu are vibrația poesisului. niic măcar al celui postmodernist sau douămiizecist. se pierde mult din forța spirituală prin care îți construiai poezia, mesajul, imaginea, starea. cred că descriptivismul nu te prinde. da, "senzația că a rămas ceva neterminat", cam așa simt și eu aici. e ca și cum ar fi încă de sculptat, de finisat, de continuat. voi vedea mai departe.