*
citeşti versurile astea ca pe-un delir
şi crezi că nu-i nimic în realitate care să le corespundă:

gândeşti că strofele-s doar decupate din peisajele minţii,
că totul se petrece numai după ce imaginaţia pură
frenetizează orice cuvânt.

nu poţi înţelege starea concretă care le-a-nchipuit,
forma ce-o prindeau în aer, agitată şi suplă
în cadrul aceluiaşi spaţiu,

nu poţi explica gravitaţia care le-aduna aţele
sau degetul ca un pix ce le fixa pe hârtie,
ori ochiul ce le-agita energia.

nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie,
ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele,
la fel cum nu poţi înţelege faptul că poezia nu se explică.

nu poţi, nu poţi să ştii nimic,
deoarece, paradoxal lucru, poezie eşti tu,

iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti, nu te explici sieţi,
însă exişti, iar asta e de-ajuns.