se descalţă timpul la uşa mea
îşi scurură pe rând toate cojoacele
şi eu le îmbrac precum florile pomii
fără să ştiu...

nu mi-e cald nu mi-e frig
prin sânge
scărţâie cântecul unui anotimp mut
oglinzile
conturul ultimei gene

dintr-un ochi plin de ninsori
atârnă un dinte încleştat

moliile destramă încet un rest de venă brună
încă nu am aripi şi mă dor cioturile
de atâta zbor crescut

spre cer învăţ să-mi târâi bocancii
şontâc
şontâc

fără să ştiu...