Am așteptat să-mi spui că-i iarăși toamnă,
că te doare ploaia asta nespălată și chioară,
că îți urlă nebune printre degete
cuvinte pe care oricum
tu nu le-ai fi rostit niciodată...
că ți-ai face bagajele chiar azi
dacă aș uita și eu să zâmbesc.

Nu știi de ce își schimbă toți
pantofii și mersul,
de ce graba ni se pare chiar grabă
iar drumurile-adunătură de pași proști.
Să stau linișită, da!
Iubirea nu-i colecția lor
de anotimpuri calde și anotimpuri reci,
noi ne asortăm deja cu veșnicia.
Doamne cât dor și câtă lipsă de dor!
Unde să mai găsim noi păsări
care să ne recunoască bucuria strigată
și care să vrea mereu
să ne-o aducă înapoi?
Cum să te mai prefaci azi
că murdărești pe obraz cerul
cu ciocolată amară de pe buzele noastre?
El să se supere ca un om mare.
Eu să îl șterg cu mâneca mea albastră
și să-l sărut ca un copil.
E deja murdar, Maria!
E deja amar!

Să te anunț când se termină pe aici
jocul ăsta stupid de-a lumina ascunsă!
Tu nu ți-ai cumpărat calendar de perete
decât până la jumătatea lui august
și doar n-o să începi să crezi acum
în visuri ieftinite din întâi în întâi.