e ultima oară când scriu
la gândul acesta mâna mea dreaptă tresare
are un ritm de ceas ce nu își înțelege rostul
de linguriță care se învârte în cana de cafea
din inerție
degetele acestui anotimp
îmi pătrund în piept și îmi întoarc inima
cu cât se sting mai multe lumini
cu atât mai multă lumină se face
această construcție este prețios-explicativă
nu ar trebui să o folosesc
se va găsi cineva să îmi reproșeze
și eu
mă voi lăsa amăgit că îi pasă
în definitiv de ce mi-ar păsa mie
ceilalți există numai pentru că scriu
ei nu sunt aceiași cu străinii
din căutare
din devenire
din renunțare
mereu alții
am obosit să îi număr
să mă chinui să rețin nume și chipuri
totul durează un singur ceas
lumina se stinge
ochii întunecă
și se aude numai zgomotul pe care îl face
arcul pieptului destinzându-se
se va odihni un ceas
apoi alte degete îl vor întoarce anotimpului
ce nu a lăsat încă urme
pe hârtie
Comentarii
Sapphire -
Uite o poezie care obligă cititorul să se ridice din comodul loc din fața ecranului. Să prindă mingea, eventual. Sau măcar terenul. Scrisă în același timp cu sinceritate, dar și cu morgă, admir o poezie care se întoarce pe ea însăși pe toate părțile, nelăsându-ne portițe de scăpare. Toate ușile duc de fapt spre același loc, nu există numai intrări ori numai ieșiri. Drept dovadă că poezia se termină exact în același loc de unde a pornit.
koga ion -
mulțumesc, Sapphire, pentru lectură și pentru apreciere; ai dreptate, orice scriere (dincolo de logica discursivă...) este o rătăcire; însă, cum geografia nu mai permite insolitul, e trebuie să se sfârșească acolo unde a început: pe hârtie; însă, de data aceasta, înțelegând că hârtia este imaculată cum, de exemplu, zăpada este imaculată: la suprafață; sub taina ei, mulți pași cutreieră în voie pământul; încă o dată, mulțumesc.