te-aş recunoaşte oriunde sub orice formă ţi-ai ascunde firea o domnul meu atât de puternic îndurând minciuna spectacolul unor naturi ce doar primind gândirea au căzut în puţul fără de sfârşit al pierderii de sine prea mici la suflet în spaţiu atât de mare găsit-au rezolvare în a distruge puţin câte puţin din toate căci universul de prea plin trezeşte viciul
sau poate altul e motivul unei lungi îndurări nedrepte eu doar ştiu cum tu profesore ai stat să mă înveţi a fi-ul meu a-l contura din piatră a-l face foc până răsare chipul apoi pe rând şi vânt şi apă azi simt vorbesc din ce în ce mai bine încă nu-s eu ce pot ce vreau în libertatea de mişcare cu greu şi cu eforturi mari de tine obţinută pentru mine

mereu scânteia o domnul meu scânteia ce o aduci din cerurile nepătrunse tu mă cuprinzi cu geniul dar şi cu suferinţa de aceea nebunia străină nu-mi devine

sunt nimeni mândră ca şi tine că doar iubirea e nemuritoare sunt nimeni şi se vede-n altă piatră culcuşul pentru mâine prin ochiul tău mă judec nu vreau altul măsor prin tine clipa şi încerc a înţelege ce poate să îţi fie uneori dezamăgirea