privesc pe fereastră mă văd trecând prin parcurile asfixiate
scurse din urmele celuilalt
și n-am un tată să-mi agăț furia în el
ca într-un creier prea mic cu pereții osoși.
obsesiv.
te văd trecând. am uitat să ne vorbim cu adevărat
de când avem toate amănuntele încurcate între noi
neînțelegerea asta surdă și fixă și-a săpat colții în pământul galben.
de aceea trebuie să plouă în noaptea asta -
camera e încă neatinsă de țâșnetul molcom al apei. curând voi începe
să prelucrez capătul liber pereții goi
voi pune un lămpar și nu ne vom mai speria
pentru că știi întâi trebuie să fim cât mai departe unul de celălalt
nu cumva să te văd vreodată sfărâmat
iar tu
nu cumva să mă vezi vreodată iubindu-te
Poezie:
Comentarii
Ela -
Remarcabilă gravitatea poemului, un strigăt mut, între pereții osoși ai pieptului, alunecând uneori sumbru, pe loes (pământul galben). E un pământ modelabil, însă, și poate de aceea promisune există. Trecerea se face prin "obsesiv" de la lipsa unui tată la imaginea unui bărbat "sfărâmat". Nu intru în detalii acum, e un poem ce merită citit. Aș renunța la acel "încurcate de geaba" sau aș exprima altfel. Un singur vers nu mi-e clar: "camera e inca lipsita de tasnetul molcom" (țâșnet molocm?) Revin, poeta promite. :)
Imparateasa -
Ela, multumesc ca esti. Am modificat putin, stii, e greu fara diacritice, mai apar si nonsensuri. Imi trebuie putin Timp sa ma readun :)
Ela -
Există și varianta să te ajut cu diacriticele. Ca să poți posta cu bine. :)
Imparateasa -
Multumesc mult. As putea apela la metoda mea rudimentara dintotdeauna, dar nu am avut timp in ultima vreme si nici putere ca sa zic asa :)