bobadil -
știi,
unii vor râde-ntotdeauna
de cei ce latră
turnând cu de-a sila paharul
pe gâtul lunii,
vor plânge ploaia
săpată-n piatră
niște mâini și niște
picioare înălțându-și ruga în
biserica de paie
cu răspunsuri
pregătite dinainte
ador când îmi vorbești așa
neîntrebată,
cu inele înfipte-n degete
și în buric
ca o alchimie avortată
de propriul
metabolism
Poezie:
Comentarii
Sapphire -
Mi s-a reproșat întotdeauna când am început un text, mai ales poezie, cu infama retorică întrebare cu tentă romanțioasă "știi". Uneori am cedat, alteori m-am gândit că nu reușesc eu să îl fac pe cititor să simtă cât de necesară este intrarea aceasta într-un dialog imaginar, ca o continuare a unui gând, și am rămas cu un mare semn de întrebare. Poate de aceea mi-a plăcut poezia ta de la primul cuvânt (subiectivă, știu, tocmai am explicat). Pentru că la mine a mers trucul. Poezia m-a păcălit și m-a forțat să particip și să încerc să iau ce este scris ca pe o continuare firească a ceea ce nu apare scris, a poeziei dinaintea poeziei, dacă pot spune asta. Ca de multe ori la tine, remarc ușurința cu care te folosești de imagini aparent banale pentru a sugera să privim dincolo, iar titlul de astă dată chiar spre asta ne trimite. Tușuri puternice, mișcate; unde anume se află imaginea adevărată, în fotografie sau in model?
bobadil -
Stii :-) Bianca, intamplarea (sau poate nu?) face ca dilema la care faci referire in comentariul tau sa ma fi incercat si pe mine de prea multe ori... Intr-adevar, acest text l-am simtit ca pe un dialog in surdina noptii si ma bucur daca tu zici ca a iesit bine. Stateam (ca mereu, repetabil :-) cu geamul de la bucatarie deschis, cu paharul meu de vin rosu in mana iar pe cer stralucea rotunda luna. Multumesc, Andu P.S. Scuze daca am "sarit" poate cam tare la raspunsul tau la Bogdan Geana, dar eram si eu infierbantat si enervat de chestia aia si continui sa cred ca Bogdan a facut foarte bine ce a facut. Andu
Sapphire -
Știu, poezia nu este decât o eliberare de demoni, dacă nu ajunge la celălalt pentru a se transforma în poartă între-deschisă, invitație. Pfuuu, na că m-am molipsit. Din cauza lunii aceleia rotunde. Finalul este, cum iar m-am obișnuit, aparent expediat. Acum eu am o întrebare, dacă tu însuți îți rămâi credincios în a nu scrie niciodată un final așteptat sau previzibil, într-o lume plictisitor de previzibilă, nu te contrazici singur? Just teasing. PS Erată la com meu anterior. "tușe", desigur... grrrr. Ce face graba din om.
bobadil -
Bianca, Iata o provocare interesanta si o intrebare pe care (marturisesc cat se poate de sincer) nu mi-am mai pus-o pana acum, oare finalurile poemelor mele sunt chiar imprevizibile? Pentruca eu nu ma "sradui" sa le fac asa, deci nu as putea nicidecum afirma ca incerc sa fac din asta un stil propriu (fiind dealtfel convins ca nu am un stil propriu, si ca in general asta e foarte greu in poezia contemporana...) Poate uneori o usoara ironie (de fapt auto-ironizare) ma aduce aproape de favoritul meu, Sorescu :-) Aici finalul a fost "expediat" doar pentru ca am incercat sa concentrez in foarte putine cuvinte (alchimie, metabolism, avort) fenomenala asemanare dintre noi, indragostitii si inteleptii care cautau piatra filozofala. Multumesc pentru placerea unei discutii interesante aici, Andu P.S. Oricum, metabolismul nostru e alchimie curata iti spun eu, ca de cand ma caut de niste chestii si toti ridica din umeri si zic "eh, problema de metabolism" :-)