manieră postmodernă
Moartea are păr auriu, stă pe un peron înghețat
Și imi face semne cu mâna. Pleacă cu primul tren
Și eu îi spun: mai stai, mai stai, privind-o printre lacrimi
Lasă-mi clipa aceasta, lasă-mă să mor
Ia-mă pentru totdeauna cu tine
In zarea de nepătruns, în nemișcare. Te iubesc Moarte
Doar pe tine te pot iubi, nu mai are sens
Să rămân în această gară verde
Eu nu mai sunt de folos nimăniu
Ci doar ție, sărută-mă să adorm pentru totdeauna,
Să trec în grădina înstelată,
Stinge-mă acum, taie-mi sternul, prefă-mă în cenușă
Așa o rugam, dar Moartea cu păr auriu a plecat,
Pentru un pumn de arginți, într-o țară îndepărtată.
Poezie:
Comentarii
Oriana -
Ma opresc asupra ideilor din acest text, din punct de vedere stilistic negasind nici o fisura. Deci, iubirea aceasta pentru moarte si plecarea ei pentru un pumn de arginti, este o viziune neobisnuita asupra mortii. Deprimant vers "Eu nu mai sunt de folos nimanui"... PS Pentru mine moartea are ochi violeti.
Virgil -
observatii: - versul doi are o cacofonie, - finalul versului 7 si inceputul lui 8 sint defectuoase - "Lasă-mi clipa aceasta, lasă-mă să mor Ia-mă pentru totdeauna cu tine" ... suna la limita manelei, la fel "Doar pe tine te pot iubi, nu mai are sens" Singurul lucru pe care il remarc este antepenultimul vers "Stinge-mă acum, taie-mi sternul, prefă-mă în cenușă" Am observat in mai multe texte ale tale acest motiv al femeii (femeii-moarte, etc) pe care o implori sa nu plece, etc. Eu ti-as propune sa mai incerci si alt motiv