Azi noapte am revăzut cîteva părți din Balanța lui Pintilie, o jumătate din Nunta Mută și alte cîteva bucăți din alte filme românești mai vechi. Am făcut cum fac unii cînd amestecă băuturile pentru un altfel de gust, pentru o ieșire din rutină, din comun. Și brusc mi-am dat seama că mai sînt șase luni pînă la sfîrșitul anului, șase luni pînă cînd se vor împlini douăzeci de ani de la revoluție. Și am simțit un gol în stomac. Douăzeci de ani?! A fost ca și cum m-aș fi oprit brusc pe marginea unei prăpastii în ultima clipă înainte să cad. Inima mi se ridicase ca un scafandru fără oxigen în tîmple. Unde au trecut douăzeci de ani? Și ce caut eu aici? Întotdeauna am avut senzația că am în spate, undeva la îndemînă o ușă. O ușă pe care o deschid cînd vreau și pot trece într-o clipă dincolo, pot auzi din nou zgomotele revoluției, țăcăniturile întrerupte ale mitralierelor, vuietul imprecis al orașului; și apoi căldura și cerul acela roșu, mereu roșu. Și televizorul, pretutindeni televizorul și nopțile lungi, nedormite privind democrația zbătîndu-se ca un prunc în propria placentă, și frontul salvării, discuțiile, curajul, imbecilitatea, naivitatea, revanșele, senzația aceea teribilă de justiție ca un briceag bine ascuțit. Și apoi diminețile, acel martie mahmur cînd nu știam ce să facem cu libertatea, cînd parcă vroiam din nou și mai mult din orgasmul acela fantastic al revoluției dar nu se mai putea. Începeam să tînjim deja după plăcerea de a striga, de a simți cum ți se scurge frica din sînge ca o boală veche, cum îți curge din brațe, din degete, din măruntaie. Întotdeauna am crezut că era suficient să închid ochii doar o clipă și aș fi simțit din nou mirosul de praf de pușcă și de scară de bloc, mirosul acela stătut de revoluție de mahala și de televizor încins la maximum. Iar acum, acum dacă întind mîna nu mai e nici o ușă acolo. Nu mai e decît ideea aceea rece și inertă că au trecut douăzeci de ani. Atît. Asta e jumătate din toți anii cît i-au trăit părinții noștri sub stupizenia suprarealistă a comunismului. Un comunism pe care copii noștri îl privesc cu aceeași teamă cu care privești un Tiranosaurus rex la muzeul de “natural history”. Și mi s-a făcut brusc greață. Am simțit că mi-e milă de comunism, ca de un dușman veritabil omorît și pus pentru totdeauna în formol. Ca și cum o parte din mine a devenit dintr-o dată rizibilă, demontabilă. Și mi-am amintit de tristețea lui Cezar cînd egiptenii i-au adus capul lui Cassius măcelarit mișelește ca un om de rînd. Aceasta este un senator al Romei, a strigat generalul. Și au încetat rîsul acela stupid.