am citit poezia în urmă cu cîteva ore. în general, înainte de face un comentariu, las lucrurile să se așeze. e bine și pentru autor, are răgazul de a reveni pe text, e bine și pentru comentator să nu se arunce în gard ca un berbec.

mizam pe unele schimbări și da, s-au făcut. nu pricepusem la prima citire expresia cu un braț catapultă și ce mai era pe acolo-nu mai rețin forma exactă.
mai observasem la strofa trei și observ în continuare următoarea formulare:
„până când palmele-ţi
fumegă până ce-n vene
îţi picură ceară şi pielea îţi cântă-n ecouri
de palat părăsit. „
-pînă cînd... până ce-n vene... palmele-ţi
... îţi picură.... îţi cântă-n
știu că Adriana Lisandru e atentă la astfel de alcătuiri pe site. aici e posibilă o scăpare. dacă nu, semnalarea rămîne doar un moft de al meu, un tribut plătit unei urechi mai sensibile.

„doar un zgomot
de cer sfărâmat. ca atunci când visai
cum te lipeşti de coapsele mamei şi la prima atingere
se transformau în movile de mâl.”
probabil că de vină e și aplecarea mea către vizual pentru că eu aud/văd sfărîmarea cerului ca pe o sticlă spartă de un ciocan (anumite însușiri ale cerului –firește nu fizice- transparență, fragilitate mă fac să gîndesc asta). ori acest zgomot parcă e în contradicție cu starea mult mai domoală- sonor și vizual-indusă de „ca atunci când visai...”

„cel mai greu e să prinzi lumina de ceafă
ca pe un leş descărnat de pisoi”
primul vers mă duce cu gîndul la mișcare, forță, acțiune, desfășurare rapidă. așa că nu înțeleg de ce „ca pe un leş descărnat de pisoi”. sau pot să înțeleg interpretînd că a prinde lumina de ceafă ca pe un leș descărnat de pisoi crează o anumită repulsie și atunci e greu. în fine, repet, poate sînt prea riguros eu.

„într-o zi te uiţi într-o ceaşcă de ceai
te arunci în chiuvetă”
aceaste versuri cred că se înscriu într-un registru pe care autorea îl încearcă în ultima vreme destul de des de parcă ar vrea să își ascundă sensibilitatea. deși ea ar vrea să pună drapelul la poartă de ziua națională se ferește de gura vecinilor.