În camera cu douăzeci și patru de paturi, plus cabina profesoarei, a intrat tovarășa aceea blondă, cu părul numai sarmale-n foi de varză. Avea o mapă maro în mână și ținea pixul ca pe o prelungire a arătătorului, gesticulând larg, în timp ce ne-a spus răspicat că toată lumea trebuie să se adune la ora patru la rond. În costumul de pionier. Apoi a plecat să anunțe în toată colonia că se pregătește un eveniment de excepție.
          Andrada și Lorena, care se schimba de față cu toată lumea, purtând un fel de sac înflorat și larg pe ea, ca să poată avea spațiu de mișcare pe dedesubt, tocmai se întorseseră de la sala de mese și, pentru că era încă devreme, iar la plajă nu aveau voie să meargă și nici chef de somn nu aveau, și-au pus pălăriuțele de pânză albă pe cap și au ieșit să-și cumpere niște eclere cu frișcă și ciocolată de la cofetărie.
          - Ce faci, nu vii?
          - Unde?
          - Cum unde? La serbare.
          - A, păi să mergem...
          - Eu nu vreau să vin, spuse fără să ridice privirea. Mă duc la cercul de astronomie de la ora șase. Cine știe cât ține serbarea! Nu vreau să întârzii la oră. Turcescu a spus că ne lasă să ne uităm prin lunetă în seara asta.
          - Și cum, mă, Ada, nu vrei să vii la serbare? Ce-o să spună tovarășa Vlad?
Andrada se strâmbă puțin în soare și clătină din cap.
          - Treaba ta. Vezi să n-o pățești.
Nici măcar nu se obosi să-și imagineze ce s-ar întâmpla dacă...
          La întoarcere camera era cufundată în liniștea amiezii. Câteva fete dormeau, iar celelalte jucau cărți afară cu băieții. Andrada se așeză în vârful patului, își puse gentuța cumpărată de la bâlci pe noptiera de metal vopsit și scorojit și se uita la pachetul în care se afla eclerul. Îl desfăcu încet și începu să guste crema de ciocolată învelită în aluatul fraged, pudrat cu zahăr vanilat cine știe de ce tanti din județul Constanța.
          Nu aveți voie să intrați în apă dacă vedeți stegulețul albastru. Rămâneți întinși pe cearșaf. Apa trebuie să se încălzească. Mișcați corpul la fiecare zece minute. Altfel o să vă prăjiți. Doar când vedeți stegulețul galben, puteți intra în apă. Nu vă depărtați de cearșaful vostru. Dacă vedeți ceva în neregulă, anunțați-mă imediat. S-a-nțeles? Daaaaaa. Începem gimnastica. Un, doi, trei, patru, un, doi, trei, patru. Ăsta e al patrulea dumicat. Mai am mai mult de jumătate. Ce bine!
          Ce urât vorbește fata aia necunoscută și ursuză! Și e destul de drăguță. E mai mică decât mine, dar nici dac-ar fi ca mine tot n-aș fi de acord să înjure ca la ușa cortului. Hm. Am aflat că părinții ei s-au despărțit. Din cauza asta plânge noaptea? Că mă trezesc din cauza scâncetelor ei înfundate? Unde-i marea mai albastră? La Năvodari! Unde-i marea doar a noastră? La Năvodari!
          Mai am un pic. Ce bun e! Unde mi-o fi caietul? Aici. Andrada ia caietul și-l deschide la pagina unde lăsase creionul chinezesc. Cu restul de ecler în mâna stângă, se uită la ursuleții panda aplicați pe creion și-și amintește cu nostalgie de coada pe șapte rânduri la care a stat mai bine de trei ore să aștepte să vină marfa și să ia creioane, penar cu oglindă și gumă cu miros de fructe. Mă sprijineam de marginea rece și tăioasă a tejghelei de sticlă de la etajul unu al magazinului universal. Vânzătoarea zâmbea prin ochelari, așezată pe scaun, așteptând ca și noi să vină marfa.
          Lorena rămăsese să joace cărți afară. Se întinse pe burtă și-și potrivi caietul în față ca să poată scrie. Lăsă capul într-o parte și se uită printre perdelele uzate care filtrau lumina absorbită de copacii înfrunziți de la fereastră. Mișcau din frunze jucându-se cu razele prea ascuțite, încăpățânate, îndreptate spre obrazul rotund și cufundat în somn al Mihaelei. Închise ochii. Un ceva nedefinit se ascundea printre gânduri, trecea prin sânge în inimă și iar, înapoi, ca o bătaie domoală de toboșar.
          Se întinse mai bine și adormi. Primul vis a fost că plutea pe salteaua pneumatică moțăind, undeva deasupra valurilor, ca Sindbad Marinarul pe covoraș. Câteva vorbe rostite rapid au trezit pe toată lumea. Fetele s-au ridicat somnoroase. S-au dus la baie, s-au întors și au început să se îmbrace cu fustele indigo, plisate, cu bluzele albe cu trese și să-și pună cravata. Andrada se făcea că doarme. Făuritor de visuri și de țară. Așa suna versul și tovarășa l-a ales să fie chiar titlul întregului capitol. Toate poeziile celorlalți în urma celei scrise de mine. E o povară mult prea mare. Și când te gândești cu câtă ușurință am pus cap la cap rândurile acelea. Mi-a fost teamă când m-am văzut pe prima pagină. Poate de aceea m-au trimis aici. E frumos, nu zic nu, dar tot nu mă duc la patru la serbare. Oh, fetele au început să se îmbrace, iar eu dorm în front.
          Andrada își dezlipi în sfârșit genele și se duse la baie. Mai era o jumătate de oră până la patru și până la rond făceai un sfert de oră de mers pe jos. La baie era apărie din cauza dușurilor de la prânz. La fiecare duș se strângeau copile ca ea, dar și mai mari. Profesoarele își etalau și ele șuncile de Hamangia săpunite cu Luxuri luate pe sub mână. Inima îi bătea din ce în ce mai tare. Se întoarse în cameră. Unele fete deja plecaseră. Andrada deschise dulapul îngust în care se aflau valiza și celelate lucruri. Uniforma de pionier pusă pe umeraș atârna ca un schelet deasupra valizei. Se cocoță pe valiză, își trase uniforma peste gambele strânse la gură și trase încet ușa, până se închise de tot.
          Chicotitul și sporovăiala celorlalte s-au oprit ca la un semn. Rămaseră cu gura căscată poate că s-a ascuns în dulap? Lorena era gata să plece, când tovarășa Vlad a intrat iar în cameră. Acum iese toată lumea. Hai că-ți pui centura afară. Cine mai este acolo? Deodată se făcu liniște. Andrada simțea în piept cevaul căruia nu-i putea da un nume încă. Aproape că i se opri respirația când tovarășa Vlad deschise ușa dulapului și, cu buzele strânse, își înfipse mâna în părul ei și o scoase din dulap. O puse să se îmbrace imediat cu uniforma și într-un minut să fie la parter. Cum e mai rău, așa s-a-ntâmplat. Of, of, of. Ieși tristă în rând cu celelalte. Lorena mergea în față cu Mihaela. Tovarășa Vlad merse cu ele până la cofetărie și le arătă în care parte a rondului să se îndrepte. Fuga, fuga! Acuma se face patru! Fetele au luat-o la goană spre steagul care flutura în mijlocul rondului.
          La umbra unui copac, Andrada se opri și se aplecă să-și lege bareta la sanda. După ce fetele s-au depărtat și au intrat în rânduri, ea făcu stânga-mprejur și o luă spre dispensar. O ceață albicioasă i se instalase pe ochi. Nu mai putea vedea decât printr-un orificiu, care rămânea deschis doar dacă era în stare să clipească des. Se întinse pe spate pe iarbă. Cerul și pământul se învârteau. Ceața aceea se îndesea. Dispăru orificiul prin care putea să vadă clar lucrurile. Acum ce va fi? Auzea strigăte pe-aproape și un zumzăit mai îndepărtat. Va avea de așteptat până când începe cercul de astronomie. Dar cum mai putea să ajungă dacă se găsea în starea asta? Fusese cu tata la oftalmolog și i-a spus că nu are absolut nici o problemă cu ochii. Toate aparatele indicau zero. Atunci? Se lăsă toropită în brațele fierbinți ale anotimpului și aproape își pierdu cunoștința.
          Seara, după cercul de astronomie, Turcescu le-a scos luneta pe alee, așa cum le promisese. S-au uitat la Venus și la stelele care păreau nemișcate pe cer. Se făcuse o coadă bunicică de haine de pionier, și fete, și băieți. Andrada a stat de mai multe ori la coadă, să vadă tot de atâtea ori petele de lumină în parte de neînțeles. Odată, Mihaela nimeri în spatele ei și-i spuse că Lorena îi arătase tovarășei Vlad dulapul în care era ea ascunsă. Andrada păli, dar nu plecă. Tăcu și se uită iar prin lunetă.