Coborârea într-o fântână neterminată nu fusese niciodată mai anevoioasă. Când era copil, primii stropi de ploaie, după îndelungata vreme mohorâtă, îl îndemnau să se chircească într-un loc ferit, de unde să privească dezlănţuirea norilor. Acum, când era silit să caute un punct de sprijin în ochii celor doi tovarăşi, picăturile de ploaie îndeseau broboanele de sudoare de pe frunţile încruntate de efort. Aburul domol ieşea prin costumele vechi, altădată purtate la nunţi. Încălecă doaga folosită drept căluş, strânse între pulpe ranga de fier şi încercă să atenueze balansul dispozitivului într-o coborâre mai lină. Gândi la momentul potrivit, ales de cei doi, dacă ar fi vrut să-l omoare înscenându-i un accident. Nu era chiar o raritate să mori într-o fântână. Era bănuitor la toate la gesturile sau vorbele ferite. În jos, adâncul uscat se apropia ca o chemare. Sub mâinile sale, pietrele se desprindeau din pereţii friabili; cădeau precum gloanţele fără şuier. Trecuse de nivelul odihnei altor fântânari.
La jocul de-a v-aţi ascunselea, pe maidan, căuta prilejul de a coborî nevăzut în fântâna cu scări interioare şi aştepta, mândru de isprava sa, până ce ecourile strigătelor copiilor se stingeau la venirea nopţii. Întunericul îl strângea cu cercuri de fier. Din pâlpâirea luminilor verticale, izvorau fiinţe teratologice; urcau pe lângă el şi îl ocoleau pentru a fura nepreţuitele de la suprafaţă. Purtau la şold măşti umane. Îl ignorau ca pe un spectator de teatru fără bilet. Începea ascensiunea gândind că o să găsească o altfel de lume, palidă, dar ascunzându-şi rănile unor tumori extirpate.
Ar fi vrut să pipăie urmele de rangă sau hârleţ în lutul tare. Aşa ar fi simţit măcar o parte din truda tatălui său. Câteodată, coborau amândoi ca într-o excursie. Îşi aminti cum l-au scos legat de mijloc cu lanţul gros de priponit vaca. Hainele îi musteau şi slobozeau în adânc stropi de viaţă. Părul ud îi ascundea groaza ochilor. Mâinile murdare de humă îi erau chircite în căutarea a ceva sfânt. Retrăi povestirea celui care coborâse ca să-l salveze. Amănuntele coborârii îi erau întipărite în minte. El ar fi fost cel care ar fi pus picioarele pe stânca de nepătruns, încercând să nu-l atingă în cercul strâmt, el i-ar fi descoperit deznădăjduit lipsa pulsului, el s-ar fi luptat cu greutatea de pământ a mortului, pentru a-i cuprinde trupul cu lanţul şi ar fi privit, în scârţâitul mecanismului de ghilotină, cum un cadavru străin urcă la cer, lovindu-se de pereţi, stârnind pietrişul ce umplea groapa şi zădărnicind efortul de a ajunge la apă. La priveghi au venit toţi cei care au băut apă de pe urma lui. Şuşoteau despre moartea lui ca despre ceva de la sine înţeles. În faţa sicriului său, îi meneau sufletului său doar paharele de vin. Groparii i-au folosit, firesc, uneltele. La pogorârea în mormântul mai adânc decât fântânile, plângând fără reţinere, avu senzaţia că groapa este circulară. Fântâna a rămas fără vad şi nimeni nu s-a găsit s-o adâncească până la el. Trebuia să vadă cum oamenii se bucură de apa rece în mijlocul câmpului, cum îi descifrează numele aproape şters de pe colacul din beton şi lasă un bogdaprosti. Era necesară o suită de lovituri în stâncă, până ce o bolboroseală plăcută auzului ar sparge liniştea seacă din adânc.
Dacă nu va fi apă, va descoperi tărâmul izvodit în jurul focurilor de iarnă sau o altă lume cu oameni înţelepţi.
Stratul de pietriş, păstrând o culoare argiloasă, era cel mai gros. Aici era mai uşor de săpat, dar micile surpări vesteau pericolul. În bulgări albi, ascunşi de nestatornicia prundurilor, erau scoase la suprafaţă bucăţi de silex, din care, în copilărie, încerca să cioplească vârfuri de săgeţi pentru arcul său de sânger. În adânc, bănui vârstele de humă. Era la acelaşi nivel cu albiile pâraielor în care căuta izvoare. Le amenaja borduri cu incrustaţii cucuteniene; aştepta răbdător limpezirea şi sorbea apa neîncepută. Prindea câte o moină, pipăind cu mâinile pe sub pietre. Peştele acela mic, neînsemnat, închis în celula de humă, reuşea cumva să se elibereze. Când revenea, toate fântâniţele erau dărâmate. Relua răbdător lucrul prin căutarea unor noi izvoare. I se părea că peştii sunt de vină pentru stricăciune. Niciodată nu găsea urme omeneşti în preajma pereţilor unde apa forma mici cascade. Acum, el părea o moină ce caută o cale de scăpare. Depindea de alţii pentru a ieşi la suprafaţă, acolo unde găsea lumea mereu diferită. Îi căuta exuviile şi nu le găsea decât în propriile amintiri. Rareori câte un semn de aducere aminte sau câte un parastas.
Ajunse la stratul de humă umedă; apa era aproape, o auzea gâlgâind prin măruntaiele Pământului. Pereţii erau feţuiţi cu mâna, aşa cum bunica întindea lutul cu balegă în camera de curat. Desluşi amprentele gândurilor. Recunoscu migala gândurilor fericite şi se întristă descifrând truda ultimelor trăiri. Dacă ar fi reuşit să traducă urmele palmelor chircite în imagini, în minte i s-ar fi derulat filmul vieţii lui. Pipăi dungile marcate cu muchiile palmelor şi citi orbeşte literele aşezate deasupra a două uşi imaginare, opuse.
În spatele lor, bănui tărâmul izvodit în jurul focurilor de iarnă sau o altă lume cu oameni înţelepţi.
Stătu în cumpănă pe care dintre ele să intre. Apoi, îşi aminti de fiinţele teratologice cu măşti. Apucă ranga, se bucură pentru prima dată de greutatea ei, de puterea braţelor, de uşurinţa străpungerii stâncii şi lovi cu sete.