Încă mai trăiesc, îmi privesc cu disperare adâncă mâinile, şi ele îmi spun că încă trăiesc. Da, pot să îmi închid ochii şi să privesc viaţa cum o fac orbii, pot simţi nedefinitele pânze ale durerii. Şi dacă doare, încă trăiesc, nu-i aşa? Spune-mi tu, cel cu care nu am vorbit de mai bine de un veac şi jumătate, da, cu siguranţă că atunci am vorbit ultima dată cu tine, pe atunci nu se inventase încă telefonia, musai că ultima dată când am vorbit cu tine a fost faţă în faţă, înţelegi bine, m-a lăsat memoria, sau poate că e felul ei de a mă proteja, trasând tuşe nedefinite peste ultima noastră întâlnire. Poate că e mai bine că nu mai ştiu circumstanţele ei. Am uitat de mult cum era când visam, îl ţin bine minte, ultimul vis, era despre noi, eram rezemaţi amândoi într-un cireş, copii fiind, cu hainele ce ne rămăseseră mici, rupând cu tinereţea noastră evidenţa petelor roşiatice ce hrăniseră şi mânecile, pete dulci care de altfel fac cinste mare oricărui puşti. Cum spuneam, în vis stăteam amândoi sprijiniţi pe câte o ramură de cireş, impasibili la orice s-ar fi petrecut în jurul nostru (un nor tuciuriu, un graur pofticios, vecinii, furnica ce se chinuia să traverseze stratul de usturoi), sporovăind cu gurile pline. Eh, cât timp a trecut de la acel vis, nu te-am văzut de atât de mult timp încât acel vis banal pe care l-am avut cu noi doi, copii fiind, este amintirea cea mai concretă despre tine, despre cum era să fim împreună. Şi totuşi încă mă simt tânără, mult prea tânără, încă îmi port părul în zulufi şi buzele mi le pictez cu roşu, încă sunt tânără, mult prea tânără, încă mai trăieşte tinereţea alături de mine, ca în acel vis despre noi copii, şi eu la fel, alături de ea, ne ţinem una alteia companie şi în acest veac umed şi trist ca o zi ploioasă. Îmi aduc aminte bine cum ne-am cunoscut. Pe atunci aveam doar 6 ani, la modă erau pălăriile cu boruri largi şi rochiile lungi, da, mama purta aşa ceva pe atunci, ţin minte rochia ei albă, creponată, care îi scotea în evidenţă talia subţire, strânsă în corset. Întotdeauna intra în sala de bal numai cu piciorul drept, nu am întrebat-o niciodată de ce. Ştiam că mi-ar ascunde adevăratul motiv, dintr-un capriciu foarte feminin şi intim, până la urmă. Am îmbătrânit mult fără tine, dar tinereţea mă ţine încă de mână. Nici nu mai ştiu ce vârstă matusalemică am acum. Am uitat, poate nici nu e un amănunt atât de important, nici acum, şi nici nu va fi vreodată, într-un viitor oarecare. Nici nu îţi mai ştiu zâmbetul, fotografii am destule, dar zâmbetul tău, cu care tu erai atât de zgârcit a îl împărţi, doar uneori, în rest, ştiu, ştiu ce frumos era când îmi zâmbeai… Ne-am despărţit acum un veac şi jumătate, pe vremea aceea nu se inventase telefonia, şi totuşi în acest răstimp nu cred să se fi scurs mai mult de 1000 de zile, şi nu e un paradox. E o certitudine matematică, sau mai bine zis, una care ţine de domeniul fizicii, ştii, timpul curge altfel pentru mine de când ai plecat… Mai mereu sunt tristă, mă ofilesc pe zi ce trece, fără a da prea multă importanţă acestui lucru. Mă surprind în oglindă că nu mai ştiu cui aparţine acel chip cu zulufi, buzele ascunse sub rujul roşu, nu mai ştiu cine este această femeie, care este sensul devenirilor ei, şi mai ales cui trebuie să ofere aceste deveniri, spaţiile goale dintre secunde… M-am schimbat, nu mă vei mai regăsi la fel, ai avea mult de furcă să mă faci să zâmbesc, sau poate nu, poate simpla ta prezenţă mă va trezi din această amorţire şi va risipi tristeţea ca pe o firavă floare de câmp, ca pe seminţele ei purtate de vânt. A trecut mai bine de un veac şi jumătate în mai puţin de 1000 de zile, aşa a fost viaţa mea, oare crezi? Mă gândesc acum cât de înţeleaptă voi deveni până îmi voi încheia parcursul pe acest pământ, câte veacuri voi mai aduna până când nu voi mai fi… Sper totuşi să nu fie aşa, şi dacă vei veni, o să mă sting tânără, îmbrăţişările noastre vor topi alte 1000 de zile în doar o săptămână, voi reveni aşadar la adevărata mea vârstă, cea din certificatul de naştere. Nu, nu sunt tristă acum, e doar o stare de tranziţie, o moleşeală primăvăratică. De fapt, sunt fericită, am adoptat ieri un căţel, de fapt e o ea, şi i-am pus numele Hope. Tatăl meu o strigă tot Hop, iar când eu aud de Hop râd pe înfundate, amuzant, nu? Vezi că ţi-am trimis pe poştă un talisman, să faci bine să îl ţii aproape, altfel m-aş supăra. Şi tu? Când vii în ţară? Mi-e dor de parcă nu ţi-aş mai fi zâmbit de un veac şi jumătate, de parcă nu ţi-aş fi gustat glasul de atunci, şi chiar mi-e naz că nu mai ştiu cum a fost ultima noastră întâlnire. Sper să mi-o amintesc până când vei reveni, dacă nu, să mă ierţi, domnule cireşar.