mă lepăd de foamea îmbrăcată în cămaşă albă
pe drum în ochiul spart
unde păsările pleacă
spre cerul obosit de atâtea priviri lumeşti

carnea de pe mine mi-a devenit străină
şi inima
încă mai bate în coasta ruptă

lumea mă priveşte cam deocheat
îmi ascund mâinile sub pâine
mi-e teamă că va înţelege ce scriu
şi şterg

nu am aripi
să-mi aduc aminte că sunt
prea săracă să mă uit la ea