În urmă cu vreo treizeci de ani, când cu chiu cu vai înjghebam un liceu ...mecanic (de pe lângă o uzină tot mecanică – de boghiuri și vagoane), printre sutele de țânci de-a noua unul se detașa de la o poștă. N-aveai cum să nu-l remarci. Era un țigănuș cu păr cârlionțat pe care ai săi îl purtau foarte îngrijit, având dunga pantalonilor mereu proaspătă, vestonul uniformei fără cute iar cămașa bleu arareori se întâmpla s-o îmbrace și a doua zi. Lăzărică Cerbu era țigan-țigan și nu avea nici un soi de complex din această pricină. Dacă noi cei mai mulți stăteam la internat, el venea zilnic la școală din mahalaua de dincolo de gardul depoului de locomotive – Țigănie Vale. Nimerisem în aceiași clasă, la B. În prima zi de liceu un profesor fără tact, de fapt un subinginer foarte puțin cioplit care avea să ne predea o disciplină despre freze și raboteze, l-a pus să stea singur în ultima bancă. Când s-a așezat, bietul Lăzărică a căzut cu tot cu scaun, care era pus de formă, fiind dezbârnat în vreo două locuri. Clasa a izbucnit într-un râs tâmp, încurajată cumva și de atitudinea “profesorului” care l-a taxat momentan: “Baragladină, ai să răstorni, dracului, școala; stai țeapăn acolo!” Văzându-se în centrul atenției și simțindu-se subiect de batjocură, lui Lăzărică i s-a urcat tot sângele în creștet, iar negrul obrazului îi deveni maro-grena pentru minute bune. A ieșit din situație cerându-și scuze, deși n-ar prea fi fost cazul. Apoi a evitat ca prin mișcări ori vorbe să mai atragă atenția asupra lui. Cu toate acestea, ceilalți din clasă dar și profesorii îl priveau cu interes pentru că, la vremea aceea, era mai puțin de așteptat să ai de-a face cu un adolescent țigan curățel, bine educat de părinți și, la învățătură, peste media clasei. Arareori se întâmpla să nu poată răspunde când era scos pentru ascultare la lecție. Măcar parțial, dar în ruptul capului nu stătea ca mutul. Se descurca de minune când îi suflam sau îi plasam fițuici la teze și extemporale. Nici picat cu ceară nu m-a turnat când a fost prins cu corpul delict primit de la mine. Dacă mai șchiopăta, asta era pe la matematică, dar aici nimeni nu strălucea. Poate și pentru că profesorul nu prea punea suflet. La orele de Tehnologie și Atelier, Lăzărică era de neîntrecut. Știa totul despre strunguri, morteze, ciocane pneumatice, aparate de sudură, polizoare ori mașini de găurit. Inclusiv lucruri nespuse la predare. Când era vorba de mânuit utilajele în cauză, o făcea ca și cum ar fi umblat cu ele de la grădiniță. Piesele făcute de el la probele practice erau bijuterii și respectau toate cotele. Cele mai multe ajungeau în vitrinele cu sticlă de pe culoarele școlii, ca exponate reprezentative. Nu odată ale noastre ieșeau strâmbe de le aruncau maiștrii instructori direct la șmelț (după ce ne dădeau o notă de trecere, așa, de ochii lumii). Simpatia mea pentru Lăzărică s-a transformat în prietenie după ce într-o seară eram s-o încasez rău de la niște pierde-vară, adunați la poarta școlii, cărora nu le-am putut pune la dispoziție pachetul de țigări. Nu conta că nu fumam. De fapt acesta era pentru ei clasicul pretext de a mai face …o cafteală. Trecând pe lângă zona de conflict, extrem de grav Lăzărică le-a aruncat doar atât: „Dacă vă luați de el, veți avea cu mine de furcă!”. Aiurea. Nu era deloc un bătăuș, dar nici nu-i sufla nimeni în borș. Însă, de atunci, “bagabonții“ nu m-au mai oprit vreodată. Nici pe mine, nici pe alții din clasă. Când a fost să terminăm treapta întâi de liceu, diriginta, o domnișoară tomnatecă rău, de chimie, a convocat ședința cu părinții care s-a desfășurat în prezența elevilor. Se făcea o analiză privind cele două posibilități (individuale) ale noastre: dacă apucăm calea meseriei, mergând la școala profesională, sau continuăm liceul, urmând treapta a doua. Pe la jumătatea ședinței a intrat tatăl lui Lăzărică. Acesta, fochist pe o locomotivă cu aburi a venit într-o pauză de manevră, triajul fiind la doi pași. Era negru din cap până în picioare și, poate și din cauza prafului de cărbune (pe care-l lopăta zilnic cu tonele), părea o piesă mobilă desprinsă din corpul locomotivei. Mai târziu aveam să aflu că era cel mai bun mecanic-ajutor din depou. A optat scurt “pentru meserie”. ”Bine, tovarășe Cerbu, deși, să știți, băiatul dumneavoastră ar putea foarte bine să facă și treapta următoare de liceu!“. Așa se face că Lăzărică a mers la ”profesională”, ajungând mecanic auto. Pentru el, motoarele pe benzină și Diesel n-aveau nici un fel de taină. În armată a reparat mașinile tuturor barosanilor din comandamentul brigăzii. Coloneii erau programați la el pe zile. Doar comandantul, un general, și colonelul - șef de Stat-Major își puteau băga mașinile (Dacii, pe atunci) peste rând în atelierul lui, ce-l avea într-un colț din parcul auto. Gradele mai mici – căpitanii și lenții majori – erau la mâna lui Lăzărică. Însă reușea să-i împace și pe ei, sacrificându-și timpul său de odihnă. Meșterea chiar și la Trabantul lui Mârlanu`, sergentul major de la Transmisiuni, înghețat în grad la 40 de ani, dar care era ținut activ pentru că avea acasă șapte guri de hrănit (Doamne, ce ne mai dijmuia și ăsta pachetele trimise de părinți!)... Ajunsese să meargă în permisie și de câte două ori pe lună. Am fost un pic invidios pe el când l-am văzut cu tresa argintie de sergent, pe umăr, doar după câteva luni de armată. Aproape de liberare, generalul l-a sfătuit să se reangajeze ca subofițer CAT (Compania de aprovizionare și transport). N-a făcut-o. S-a întors în târgul lui și s-a angajat la Autobază. În câțiva ani a luat toate gradele auto - de la motocicletă la TIR și tramvai - și a absolvit școala de maiștri. Noul patron l-a menținut mecanic-șef... Pe strada sa n-are nimeni casă mai frumoasă decât cea ridicată de el. Nevasta și-o ține casnică. Este mândru nevoie mare de cei doi băieți. Cel mare termină conservatorul (oboi) și deja are ofertă de la o filarmonică austriacă. Dar, mi-a spus recent cu evidentă emoție în glas, lumina ochilor lui este cel mic. L-a luat ucenic - forjor - la el la atelier. „Îi cel mai bun dintre toți și-mi seamănă leit, mânca-i-aș gura lui!…”