Românii au o problemă. Au un fel de amorțeală istorică, un fel de hibernare. Un fel de paralizie întru geniu. Îmi este foarte greu să mi-o explic sau să o categorisesc. De fapt românii sînt de felul lor un popor puțin straniu. Un fel de amestec de naivitate (uneori atît de pură că pare copilărească), cu un anumit gen de încăpățînare orgolioasă (cînd prostească, cînd justificată), cu un anumit gen de perpetuă înclinație spre artistic și poetic, cu un pic de prost gust și cu destul de mult cinism, cu un anumit gen de istețime curioasă și destul de multă etică ambiguă, cu o semnificativă sensibilitate religioasă dar și o vagă paralizie tradiționalistă, cu multe obsesii instituționale dar și cu o enervantă incapacitate de a se organiza, cu izbucniri de geniu dar și cu o lipsă debordantă de concentrare pe o țintă atunci cînd nu le arde focul sub fund. Românii sînt un popor fascinant. Și nu întotdeauna în sensul cel mai plăcut al cuvîntului. Am să o spun sincer: eram sigur că Klaus Iohannis nu va fi ales ca președinte. În inima mea aș fi fost în stare să pariez o mie de dolari. Ba nu, două. Și asta nu neapărat pentru că Ponta este fotogenic și jovial iar Iohannis este aritmic și sobru. Ci pentru că la urma urmei Iohannis e un outsider al Bucureștiului, deci nu avea nici pe departe mecanismele și sforăria struțocămilei politico-economice bucureștene. Apoi Klaus este neamț. Neamț!! Pe bune. Sas, german, cum vreți să-i spuneți, dar tot neamț se numește. Priviți în Ucraina cum rușii și pro-rușii vorbind despre naționaliștii și anticomuniștii ucraineni n-au prididit să-i numească naziști, fasciști și să ridice spectrul oribil al fantoșelor limbajului comunist de după război. Cînd am ajuns să văd că Iohannis ajunge în turul doi s-a strîns inima în mine de teamă că vidanjorii politicii românești nu vor scăpa momentul să ridice umbra nefastă a Germaniei naziste. Dar chiar dacă nu făceau asta, hai să fim serioși, românii au un nerv sensibil pentru naționalism. Cam ca toate popoarele est-europene. Am zîmbit foarte sceptic la ideea că un neamț are curajul să viseze la poziția de președinte… în România. Și apoi Klaus Iohannis e protestant. Serios. Din acela care merge duminica la biserică protestantă. Ei bine, și eu sînt protestant. S-a zbîrcit inima în mine. Puțină lume poate să mă învețe pe mine cum te tratează societatea în România cînd află că ești protestant. Așa că mi s-a zbîrcit inima. Doamne, dacă măcar era catolic, poate că era o pastilă mai ușor de înghițit pentru români, dar protestant… Să fim serioși, mai întîi zboară porcul și după aceea ajunge un protestant președinte în România.
Poate nu sînteți de acord cu mine, dar eu, fiind pe jumătate american am devenit cumplit de pragmatic. Nu are rost să investești decît atunci cînd ai șanse reale de a cîștiga. Salturile acestea eroice în gol mi se par frumoase dar nu în viața politică.
Așa că am să v-o spun deschis: am încercat să găsesc o explicație acestui fenomen extraordinar care s-a petrecut astăzi. Am eu probabil această profundă influență aristoteliană care îmi marchează întotdeauna rezolvarea problemelor și nelămuririlor. Întotdeauna cred că trebuie să existe o cauză, nimic nu apare din neant. Iar descoperirea acestei „root-cause”, cum îi spun americanii, este pentru mine de multe ori o călătorie fascinantă. Aș vrea să mă înțelegeți, nu știu încă ce va face sau ce nu va reuși să facă acest om, dar ajungerea lui la poziția de președinte în România a fost pe cît de improbabilă pe atît de uimitoare. Și, să nu uităm că șocul și aparenta lipsă de explicații aparțin și șefului campaniei electorale a lui Ponta dar și șefului campaniei electorale din jurul lui Iohannis. Cu alte cuvinte, nimeni, dar absolut nimeni, nu credea și nu se aștepta la o astfel de reacție din partea poporului român.
Și în timp ce mă frămîntam eu cu această enigmă am avut o revelație. Lipsa aerului condiționat în Consulatul Român din Los Angeles. Eureka! Asta e! Asta a fost cauza!
Evident, vorbesc simbolic și sper ca voi să vă prindeți iar eu să pot să dezvolt.
Știu că se va scrie mult și vor exista o grămadă de opinii despre cît de mult a fost sau nu a fost acest vot un vot pro-Iohannis sau anti-Ponta, pro-DNA sau anti-PSD. Eu însă am avut experiența asta aproape epifanică din Consulatul Român din Los Angeles.
Știu că va suna puțin snob dar eu trăiesc în Statele Unite, în California. Știu (și îmi cer scuze dacă sună insensibil) dar în multe părți din Sudul Californiei se trăiește probabil de cîteva ori mai bine ca în vestul Europei. În speță, aerul condiționat e un fel de realitate la fel de comună precum acoperișul clădirii sau buna organizare a unui spațiu public. Am să v-o spun sincer: nu îmi aduc aminte să fi fost în America într-o clădire în ultimii 17 ani unde să fi simțit lipsa aerului condiționat. Urmează acum experiența votului de duminică 16 noiembrie. Consulatul român din Los Angeles se află pe la etajul 2 într-o clădire publică de pe Wilshire boulevard. Undeva între Los Angeles și Santa Monica (nu îmi este clar, de vreme ce orașele în sudul Californiei se amestecă unul în celălalt). Coada pînă la lift și apoi la etajul doi pe holuri pînă la votare nu a fost enormă. Poate cam o oră, o oră și jumătate. Clădirea este foarte frumoasă, neobișnuit de înaltă pentru California, și cu aer condiționat. Toate bune și frumoase, nici un fel de problemă chiar dacă trebuie să aștepți pînă ajungi în lift vreo jumătate de oră. Dar odată ce am ajuns la etajul cu pricina a apărut „fenomenul”. La început am crezut că e o glumă proastă. Dar nu era așa. Aș vrea să înțelegeți că în sudul Californiei încă este cald. Destul de cald. Aici iarna lumea merge încă la plajă în anumite zile. Iar un întreg etaj de holuri ticsit cu oameni de la perete la perete și fără aer condiționat este un fel de experiență suis generis pentru un californian. Deci, ieșim din lift, Lidia, eu și Noemi, și facem ochii mari. Și nările mici. Un damf de aer cald (cam cum simți într-o brutărie încinsă) dar de data asta nu mirosea a pîine coaptă proaspăt, ci a transpirație, tot felul de „body odours”, deodorante, parfumuri și alte mirosuri dubioase. Acesta era Consulatul României din Los Angeles. Așa cum vă spuneam, cred că și în cea mai dubioasă crîșmă mexicană, sau hotel mizerabil din California găsești aer condiționat. Dar nu vreau să mai insist. Este posibil ca ceva să se fi stricat, dar întotdeauna în America chestiile astea au backup solutions, cu atît mai mult cu cît întreaga clădire în rest avea aer condiționat. De fapt întreaga enigmă s-a spulberat după ce i-am „mulțumit” unui voluntar de acolo pentru aerul condiționat și mi s-a sugerat că s-ar putea ca consulatul să nu fi plătit ceva la întreținere. Ați citit corect: nu vorbim despre un adăpost pentru homeless people, sau un atelier dintr-o mahala din East LA. Vorbim despre Consulatul General al României în Los Angeles. Care probabil a „uitat” să-și plătească aerul condiționat. Și în momentul acela mi-am dat seama. S-a întîmplat ceva. Și poate că toată această grosolană brambureală cu secțiile de votare din Europa nu a fost neapărat o diabolică strategie de a împiedica diaspora să voteze. Poate nu neapărat. Ci poate a fost pur și simplu o coliziune istorică între o populație românească care iese tot mai mult din feudalism și proletariat, devenind tot mai civilizată și mai normală, pe de o parte, și un aparat guvernamentalo-statal care a rămas un fel de birocrație dîmbovițeano-comunistocratică cu poleială ieuropeanoidă, aifone, cămașă cu guler bleu fad și parfum franțuzesc de mîna a doua. Nu știu cum să vă explic, era o brambureală acolo, și o încurcătură de informații, căldură mare, transpirație, gălăgie, frustrare. Un fel de chestie unde, dacă din greșeală în America nimerești în așa ceva, de obicei ieși de acolo în următoarele 30 de secunde. Dar aici trebuia să stai, să rabzi, nu-i așa, cine te-a pus să vrei să votezi?
Cum se explică victoria improbabilă a lui Klaus Iohannis la președinția României? Ei bine, eu cred că, dincolo de fraude și corupție, dincolo de cripto-comunism și clientelism, actuala entitate care guvernează România astăzi a devenit pur și simplu irelevantă cultural. Mai ales în contrast cu generația „milenarilor” (cei născuți după 1980) dar și în raport cu aproape o treime din populația României, care trăiește și muncește în occident. Toți oamenii aceștia nu sînt neapărat deranjați în primul rînd de faptul că se trăiește prost în România. La urma urmei ei trăiesc (sau pot spera să trăiască) mai bine în occident. Dar ceea ce îi deranjează și i-a deranjat întotdeauna, este comportamentul absolut execrabil, feudal și lipsit de orice respect pe care îl oferă guvernul român cetățenilor lui în absolut orice împrejurare. Și asta în contrast cu modul civilizat cu care alte guverne te tratează pe tine, un român, un străin, un venetic. Contrastul în orice țară civilizată este șocant, astăzi după 25 de ani.
Dar ceea ce a pus cireașa pe tort este idioțenia de-a dreptul suicidală la care a ajuns această entitate care guvernează România. Impresia mea este că indolența și incompetența au ajuns acum la un nivel sublim al ruperii de realitate pe care nu am mai întîlnit-o decît la Ceaușescu în ultimele lui zile. Un fel de delir kafkian într-un univers al propriei imaginații fantasmagorice. Cum altfel se poate explica ideea proaspătului ministru de externe Meleșcanu, cum că aglomerația de la secțiile de votare din Europa se datorează… prea multor români care brusc, în week-end-ul acesta, s-au trezit să se plimbe teleleu prin Europa. Cînd am citit aceste cuvinte m-am întrebat dacă omul acesta nu are cumva vreo intenție suicidală de a-l desființa definitiv pe Victor Ponta. Dacă oameni care gîndesc la nivelul acesta aberant idiotic ajung miniștri de externe în România atunci faptul că un amărît de consul român nu își plătește la timp cheltuielile de întreținere (în singura perioadă dramatică a activității consulatului) este o simplă bagatelă.
Pur și simplu românii nu s-au schimbat peste noapte. Nu au devenit mai isteți, mai puțin naționaliști sau mai puțin xenofobi. Dar pur și simplu, o mare parte din ei au zis: „Ardelean, ne-manelist, neamț, protestant? Și ce dacă!” „Guvernul meu e român verde, e șmecher de-al nostru de Bucale, e patrihot cu modele naționale și e ortodox din neam în neam. Și pur și simplu îl doare în cot de noi.” „Nu numai că fură (că de furat s-a furat în România de peste 25 de ani) dar pur și simplu nici măcar nu se mai străduiește să mimeze ideea de guvernare.” Este un sistem guvernamental care a înțepenit politico-cultural în anii 1991-94. Între timp, oricît de mulți români ar mai fi în Vaslui sau Dolj, o mare parte a românilor din interiorul și din afara României au devenit mult mai pragmatici și se pare că nu mai au nici un fel de limbaj comun cu PSD-ul sau modul în care este guvernată România. Este aproape ca un fel de conflict cultural între două popoare diferite: România europeană și România mîrlană. Discrepanța a ajuns atît de puternică încît pînă și un neamț protestant, ne-vorbăreț, ne-jovial, sobru ca de pe o altă planetă, șocant de onest și rezervat, să poată fi ales președinte al României cu o diferență de vot colosală pentru un tur doi de scrutin. De fapt impresia mea este că dacă te uiți bine la Klaus Iohannis este posibil să întrevezi în el trăsăturile viitorului cetățean român european. Nu foarte român dar nici foarte german. Un fel de individ atipic ce seamănă și cu estul dar și cu vestul Europei. Un astfel de român va continua să aibă probleme. Dar va fi mult mai nerăbdător să și le rezolve. Se pare că a trecut vremea cînd guvernanții români puteau miza pe docilitatea vegetală a poporului român. Cred că este pentru prima dată cînd, în istoria lui, poporul român simte în mod pașnic gustul puterii, puterea de a-și schimba guvernanții după placul și voința lui. Abia acum pot spune Măria Sa, Poporul Român.