Începu să strige, să cheme, să implore, chiar să amenințe. Nu se mai auzi însă nimic.
Începu să creadă că a avut o halucinație. Dar era imposibil. Vocea fusese atît de reală iar sperietura din care nici acum nu-și revenise de tot nu se putea să fi fost doar rodul unei simple halucinații.
Imploră din nou:
    - Unde ești? Răspunde! Spune, cine ești? Hei! Alo! Dar liniștea rămase de mormînt.
Simți dintr-odată paradoxul acelei situații. Cu cîteva clipe mai înainte fusese paralizat de ideea că cineva în mijlocul acelui coșmar îi vorbise. Acum ar fi dat orice să îl întîlnească. Aproape că uitase pînă și de faptul că nici nu știa unde se află. Mai strigă de cîteva ori și se dădu bătut. Se uită în jur și îl cuprinse un alt sentiment de panică. Se rătăcise.
De fapt era absurd să considere asta de vreme ce nici măcar în clipa în care se trezise nu știa unde se află. Dar o luase înainte apoi... parcă spre dreapta. Apoi făcu cîteva cercuri și acum nu mai știa de unde venise. Ar fi vrut să se întoarcă acolo. Nu era mare lucru dar era locul în care se trezise și în tot spațiul acela în care nu vedea la mai mult de doi metri era singurul loc pe care într-un fel îl putea numi al lui. Dar acum îl pierduse și pe acela.
    Începu să exploreze din nou. Pe coate și pe genunchi. De data aceasta își propuse să încerce să memoreze direcțiile pe care le urmează. Ca la șah. Dar după vreo zece minute, sau cam așa ceva, își dădu seama că nu mai poate ține minte direcțiile și nici timpul parcurs. La urma urmei pierduse un loc iar acum pierduse și senzația că poate corela timpul cu diferitele direcții pe care le alege.
Acceptă că merge la întîmplare. Pe coate și pe genunchi. Mergea aproape cu privirea în pămînt, căzut pe gînduri. Pînă în clipa în care aproape dădu cap în cap cu un adolescent blond. Pur și simplu simți cum inima încetează să îi mai bată. Era la două palme de chipul acestuia. Mușchii îi înghețară ca într-un cîrcel uriaș. Blondul îl privi o clipă și spuse:
    -Hei, uite ce am găsit!
Din dreapta lui apăru capul unui adolescent brunet care îl privi la fel de curios:
    -Întotdeauna tu ești cel norocos.
Atunci observă că amîndoi aveau un fel de pijamale sau salopete. Blondul avea o pijama cu dungi verticale iar brunetul una cu dungi orizontale. Pentru prima dată de cînd se trezise se uită la sine să vadă cu ce era îmbrăcat. Tot un fel de pijama. Dar deși probabil avusese cîndva un imprimeu cu flori, acum nu mai părea să fie decît un material spălăcit. Nu își amitea să fi cumpărat sau să mai fi purtat cîndva așa ceva.
    -Hei! Bună... ziua. Adică, eu sînt Paul. Paul... se strădui să își amintească numele de familie dar era ca și cum nu îl putea găsi. Avea senzația că parcă nici nu avusese vreodată unul. Paul..., și privi derutat la cei doi.
Blondul îi spuse:
    -Îl vei găsi după ce intri în cerc.
Brunetul dispăru spunînd:
    -Da, cercul, vino să îți arăt...
Se îndreptă în grabă după vocea brunetului:
    -Hei, cum te cheamă?
Din urmă blondul îi strigă:
    -Nu merge după el, nu acolo este cercul.
Privi contrariat înapoi către blond dar nu mai văzu decît lumina aceea lăptoasă.
    -Hei, unde sînteți? Stătu o clipă nehotărît. Nu știa ce să facă.
Vocea brunetului dispăruse și ea. Îl căută cîteva minute dar nu mai găsi pe nimeni. Simți cum se înfurie. Ar fi trebuit să fie mai ferm. Să nu asculte decît de... unul dintre ei. Și la urma urmei ce era cercul? Ce cerc? Unde?
Tot învîrtindu-se așa nervos se lovi de un trup de bărbat întins pe ciment. La început crezu că doarme. Apoi deveni tot mai evident că nu respiră. Deci era mort. Același tip de pijama, puțin pătată la mîneci.
Îl cuprinse teama. Ar fi vrut să plece dar era singura ființă, fie ea și moartă, cu care putea să nu fie singur. Ar fi trebuit să plece. Poate să caute cercul. Poate că era vorba de o scăpare. Nu îi spusese oare blondul că va găsi ceva după ce va intra în cerc... Dar apoi îl părăsise. Și de ce ar fi vrut să îl mintă brunetul? Deși și el dispăruse la fel. Și cine era mortul acesta? Îl înconjură de cîteva ori și privi atent petele de la mîneci. Se hotărî apoi să plece. Era mai bine așa. Dar nu putea să accepte ideea că va fi din nou singur.
Într-un tîrziu plecă. Apoi se răzgîndi. Se întoarse înapoi. Mortul însă nu mai era acolo. Încercă mai multe direcții dar nu îl mai găsi.
Îl cuprinse din nou spaima. Și furia. Ar fi trebuit să nu plece. Ce rost ar fi avut însă să stea lîngă un mort. La urma urmei toate astea nu mai aveau nici un sens acum. Ceea ce era inexplicabil și înspăimîntător era faptul că nu îl mai putea găsi. Sau poate se rătăcise. Mortul acela fusese a doua lui șansă pentru un punct fix, un punct de reper. Și o pierduse și pe aceasta. Îi venea să urle: Ce însemnau toate aceste lucruri...? Și unde se afla? Amărît începu să își pipăie cu atenție pijamaua-salopetă. Era singurul lucru pe care nu îl pierduse și pe care îl mai putea studia. În afară de ciment și de lumina aceea lăptoasă.

_{(va urma)}