Se bat pentru inima mea stoluri negre de muște.
Cerul albastru se varsă ca dintr-un ochi alb de fântână.
Dorm cu capul strivit pe pietre în culorile toamnei.
Nu simt nimic. Nici răzbunare, nici iubire, nici ură.

Număr plopii după aripa vântului care îi taie în ramuri.
Patruzeci de umbre mă înfășor, mă răcoresc, mă îmbracă
În frunze veștejite ca niște dale de marmură neagră
Îmi întunecă orbitele tigvei cu care văd din lumea cealaltă.

Se pare că sunt mort și păgubit de o viață lumească.
Îmi înfloresc viermi în carne, dinții se decojesc în gingii.
Gângănii îmi umblă nestatornice-n barbă și-n palme
Îmi cresc unghiile ca niște coase îngerești, sinilii.

Voi credeți că vorbesc despre cel care nu știe să moară,
Însă eu scriu despre cel care nu știe cum este ultima oară,
Când cel mai frumos este roșul ca și culoare în minte,
Roșu ca și cărămida, ca și sângele, ca viața mea dinainte.