/ the more you love a memory, the stronger and stranger it is/ v. nabokov

s-a distrus simetria dintre tine și lume, spații, obiecte,
urmele distrugerii sunt ascunse în tine.
aluneci încet în leagăne,
în prima bancă rămasă undeva în afara școlii,
pe locul de lângă fereastră, în seara aceea de noiembrie
în care a venit gerul. când peste noapte ferestrele rămân deschise .

și treci prin scuar pe lângă universitate unde porumbeii zboară
dintre toate acele păsări, câteva au înghețat
acum zgârie singure cu ciocurile pe tablă
linii perfect simetrice, lungi .

și desenează tot leagăne,
leagăne no more absinthe,
leagănele fericirii,
leagănele pieirii.

niciodată, oprindu-se
mergând ca pendulele matematice
în aceeași mișcare ușor încetinită
sus/ jos.

e doar o altă formă a plecării, apoi regăsirea,
nu teoriile pe care le citești în cărțile lui steven hawking,
e ca și cum totul continuă să stea imobilizat
în acele scaune vechi de autobuz,
privești pe geam, iar distanța parcursă curge în aer,
la fel ca și timpul blocat în noi,

noi,
în mișcarea noastră ondulatorie.