*
Holul policlinicii, îmbâcsit de substanţe medicale şi străjuit de canapele de vinilin roase, nu reuşeşte să acopere mirosul de piatră umedă, lemn vechi şi tămâie pe care-l porţi în nări.
Rememorezi: o ceaţă densă de noiembrie te-a învelit, ascunzându-te oricărei priviri curioase, când ai ieşit în acea dimineaţă pe poarta mănăstirii. Cei doi kilometri până în sat au trecut mai repede ca oricând. O lumină difuză se insinua pe întinderea câmpiei, de parcă cineva ar fi aprins un bec timid într-o cameră plină de aburi până la imposibilitatea de a mai respira. Un căruţaş furat de şerpuirea drumului de ţară nici măcar nu te-a observat cum aşteptai să treacă, retrasă undeva pe margine, confundată cu decorul.
La marginea satului, microbuzul pentru oraş aştepta cu motorul pornit. Abia te-ai urcat că a şi pornit, de parcă te-ar fi aşteptat exact pe tine. Două femei vag trezite te-au salutat înainte de a se scufunda din nou în lumea viselor pe scaunele cu tapiţeria rufoasă, murdară.
Apoi: drumul, staţia, blocurile, câinii maidanezi, policlinica. Ai numărul de ordine „doi”, doar o femeie mai aşteaptă înaintea ta să apară doctoriţa şi asistenta. Ori poate că deja au venit şi îşi savurează cafeaua printre ustensilele şi aparatura medicală. Bănuiala ţi-o confirmă doamna dinaintea ta: „E şi un sfert… Au intrat, îşi beau cafeaua… Ce ţi-e şi cu doctorii ăştia azi. Păi înainte de Revoluţie nici pomeneală de aşa ceva! La fix deschideau, ceas!” Doamna vorbeşte cu autoritatea vârstei înaintate. Nu îţi permiţi s-o contrazici. Eşti în mănăstire de peste douăzeci de ani şi chiar dacă ai fost numită maică stareţă în urmă cu doi ani, conexiunile cu lumea dinafara zidurilor mănăstirii sunt suficient de fragile încât să nu-ţi permită s-o judeci într-atât de aspru. Apoi abia de ai împlinit patruzeci de ani, aşa că nu ai aceeaşi autoritate cu doamna cu numărul „unu”, a cărei vârstă venerabilă impune respect. Zâmbeşti politicos, timid, neimplicat, aşa cum îi stă bine unei mirese a lui Iisus.
Însă doamna profită de puterea ta de a asculta. Aşa că începe să-ţi povestească cum fiul i-a plecat acum trei ani în Spania, cum s-a căsătorit acolo cu o româncă. „Au doi copii superbi!”, te informează fericită şi îţi arată o fotografie cu băiatul ei, tânăra lui soţie şi cei doi copii sub un portocal încărcat. „Off, că mare binecuvântare sunt nepoţeii ăştia. Tare aş vrea să-i văd mai des. Cică la anul or să-mi facă chemare în Spania!”, încheie doamna în timp ce cade pe gânduri, ca transportată brusc de pe holul policlinicii într-un viitor fericit, cu gust de mandarine. Tu îi zâmbeşti politicos, cât mai inocent cu putinţă şi-i spui pe înţelegerea ei: „Da, doamnă, copiii sunt cea mai mare împlinire!” Iar mintea ta se retrage printre baloturile de ceaţă.
Uşa cabinetului de deschide brusc, iar o voce ţâfnoasă de femeie informează sec: „Numărul unu!” Interlocutoarea ta se ridică şi se avântă zâmbitoare în camera ce miroase ostentativ a cafea. Pierdută în şiragul unor gânduri care nu-ţi aparţin, nici nu realizezi cât de repede trece timpul. Doamna care la anul va pleca în Spania iese din cabinet, iar aceeaşi voce, aproape bărbătească, se aude puternic: „Numărul doi!”. Te ridici ca purtată de o forţă ce nu-ţi aparţine şi intri înfrigurată în cabinet.

*
În timp ce asistenta, care abia a invitat următorul pacient la consultaţie, pregăteşte instrumentarul, tu completezi într-un registru detaliile despre reţeta pe care abia ai prescris-o. Pe uşă intră o măicuţă timidă, iar tu îi faci semn să ia loc pe scaunul din faţa ta. Se aşeză sfioasă, iar buzele ei îngaimă un salut pierdut. Îi răspunzi printr-o înclinare a capului, apoi te adresezi asistentei: „Ai auzit bine: pleacă la anul în Spania, că o să-i facă băiatul chemare.” „Păi, na, dacă ai copii în străinătate, să tot fii pensionar azi”, replică proprietara vocii ţâfnoase. „Ei, las’ că-i bine să-şi trăiască bătrâneţile. Nu mai e ca pe vremuri, când nu puteai ieşi din ţară. Cu sănătatea o duce bine pentru vârsta dumneaei!” „Păi cred şi eu, că nu mai scăpăm de ea, ne vizitează la fiecare două zile…”, încheie înfundat asistenta.
„Vă ascult!”, te adresezi măicuţei de pe scaunul din faţa ta, după ce închizi cu un zgomot prăfuit registrul. „Ştiţi…”, bâiguie ea pe un ton leşinat, „…nişte dureri de stomac… de câteva zile…” Îi mai adresezi câteva întrebări despre regimul alimentar, dacă mai acuză şi altcineva din mănăstire simptome similare, apoi o rogi pe asistentă să se pregătească un aparat anume. „Va trebui să facem şi o ecografie, pentru a ne lămuri despre ce este vorba”, o informezi pe călugăriţă, pe care o simţi tremurând de emoţii sub costumul ei de călugăriţă, scorţos, negru.
Asistenta şi pacienta se retrag într-o cameră alăturată, unde se află ecograful. Deschizi o revistă medicală şi te afunzi în lectura unui articol de specialitate.
Mireasa îmbrăcată în negru din cap până în picioare îşi reia locul în faţa ta, iar asistenta îţi prezintă rezultatele analizei. „Priviţi aici”, îţi spune pe o voce misterioasă. „Am făcut şi o poză”, precizează în timp ce îţi întinde cu gesturi aproape brutale o imagine scoasă de aparat. O întinzi în lumina care pătrunde pe fereastra din spatele tău şi, după câteva momente, spui prelung: „Mda…”
O rogi pe măicuţă să vă aştepte un minut şi îi faci un semn discret asistentei. Ferită de privirile topite ale miresei în negru, în aceeaşi cameră cu ecograful, îi întăreşti asistentei presupunerile: „E gravidă! Va avea gemeni!” „Pfu!”, exclamă în şoaptă asistenta, „eu mă chinui de atâţia ani să am unul, iar ea are doi fără să vrea!” „Ce să-i faci?”, adaugi. „Vorba aia: îmbârligate mai sunt căile Domnului! Hai să vedem cum îi spunem.”
Revii în camera de consultaţie. Asistenta îşi ascunde ochii în spatele tău. Simţi lamele privirilor ei oprindu-se undeva în tine. Arborezi un zâmbet larg, cât mai sincer cu putinţă. O priveşti pe femeia aproape scursă pe scaun, apoi îi întinzi mâna: „Doamnă, felicitări! Veţi fi mama a doi copii gemeni!”

*
Rămasă undeva în spate, încerci cu eforturi supraumane să nu o priveşti în ochi pe călugăriţă. Doctoriţa îi întinde mâna şi o informează ca pe o femeie oarecare că este însărcinată cu gemeni. Pacienta rămâne mască şi abia de îngaimă pierdut: „Nu! Nu copii!”. Se ridică greu de pe scaun, apoi se îndreptă şovăitor, împleticit către uşa de la intrare. Doctoriţa o însoţeşte, probabil cu intenţia de a o sprijini în caz că leşină. „Să chem pe cineva?”, întreabă ea în timp ce femeia în negru iese pe uşă. „Nu, nu!”, răspunde ea grăbit, dar pe un ton anemic, în timp ce dispare în labirintul holului policlinicii.
„Nu înţeleg cum de primesc asemenea femei în mănăstiri!”, exclami. „Toate sărăntoacele sau copilele care au suferit o dezamăgire în dragoste s-au făcut călugăriţe după Revoluţie. Nu fac nici patruzeci de ani şi ajung stareţe! Dacă le place viaţa, ce mai caută acolo?”
Doctoriţa priveşte lung pe geam. Umbra călugăriţei se prelinge prin faţa ei, şerpuitoare, grăbită, ameninţată parcă de faptul că ceaţa se ridică. „Ar trebui să-i înţelegi trauma psihologică”, o auzi spunând. „Care traumă, dacă ea a căutat-o?”, închei sec, după care deschizi nervoasă uşa de la cabinet şi urli: „să intre numărul trei!”