Există lucruri despre care nu vorbim. Pur și simplu. Le ținem sub un fel de sentință a tăcerii. Și nu mă refer la fantezii sexuale. Sau la rugăciuni. Sau la chestia aceea cînd te trezești brusc la tejgheaua unui magazin privind în gol iar apoi cauți în jur îngrijorat să vezi dacă nu ți-a văzut cumva cineva căderea pe gînduri. Nu. Mă refer la „lucrurile acelea”. La „acele lucruri despre care nu vorbim”. Niciodată. Nici cei mai locvace dintre noi. Lucrurile pe care nu le „scăpăm” nici măcar la o spovedanie sau la un confesional. Sau vreunui consiliator de meserie. Lucrurile „acelea”.
Un director de spital mi-a spus cîndva: „..., vezi secția asta de neuropsihiatrie. Știi de ce am construit-o aici? Cei mai mulți oameni cred că am făcut-o ca să îi ținem pe nebuni înăuntru, separați de lume, să protejăm lumea de ei. Dar nu este așa. Am construit-o ca să îi ținem pe nebuni afară și să protejăm oamenii aceștia de lume.”
Există lucruri despre care nu vorbim. Le lăsăm să mișune în adînc asemeni unor animale ale abisului. De multe ori chiar uităm de existența lor. Și poate este mai bine așa. Uneori însă ne amintim de ele. Le simțim convulsiile, foșnetul. Trepidațiile. Oameni și instituții, școli de gîndire, religii, toți se îmbulzesc să ne dea din cînd în cînd explicații. Să le condamne sau să ne vîndă bilete pentru excursii în teritoriul acela necunoscut. Să ne promită explicații, demonstrații. Revelații. Să ne garanteze că vom avea posibilitatea să vedem acele animale misterioase în siguranță, în spatele unor grilaje de fier. Că te vei putea cunoaște pe tine însuți. Și totuși, ce dezamăgire! Ca în chestia aceea cu moartea clinică. Dacă este moarte atunci de ce mai poți veni înapoi? Nu este moartea prin definiție încetarea irecuperabilă a vieții pe pămînt? Atunci de ce ne jucăm cu cuvintele... Dacă animalele acelea ar putea fi studiate, privite în siguranță, dacă ar putea fi încercuite ca într-o menajerie, atunci cu siguranță nu ar merita protecția tăcerii noastre absolute. Dacă ar fi doar la fel de „personale” ca obiceiurile noastre sexuale sau ca dubiile noastre religioase atunci oamenii ar scrie despre „lucrurile lor” sau ar face biserici în jurul lor. Dar nu, nimeni nu și le flutură ca pe un steag, nu scrie best-seller-uri despre asta și nici măcar nu șoptește despre ele. Deși toți știu că există. Și nimeni nu organizează expediții acolo în adîncurile tale. Pentru că nimeni nu știe cum se poate ajunge acolo.
Este adevărat, se întîmplă și situații ciudate. Uneori, cînd sîntem într-o galerie de artă sau într-un muzeu. Privind un tablou. Sau cînd vedem un chip pe stradă, sau o casă, o culoare, o haină, un animal. Cînd privim un parc sau o revistă veche. Se întîmplă să tresărim. O clipă întrezărim ceva. Ca un déjà vu. Ca și cum cineva ar face o crăpătură în țesătura realității și ar lăsa să se vadă unul din „acele lucruri despre care nu vrem și nu putem să vorbim”. Ca o fisură în scoarța pămîntului în care privești o clipă și simți acel amestec indescriptibil de groază și copleșitoare admirație. Și întorci fața repede. Să nu se știe „că ai văzut”.
Apoi te convingi că probabil nu toți oamenii sînt la fel. Că probabil ceva nu este în regulă cu tine. Din cînd în cînd citești în ziare sau pe net despre cîte un copil care a scos pistolul în mijlocul clasei a doua și a împușcat zece colegi. Sau despre fetița aceea care a trăit zece ani în casă cu cadavrul mumificat al bunicii. Sau despre omul care a încercat să zboare. Sau despre cel care a plecat brusc în Tibet și nu s-a mai întors. Privești apoi prin geamul înghețat al autobuzului fețele tumefiate de frig ale oamenilor. Aproape drogați de oboseală și muncă. Hipnotizați de rutină. Și te întrebi cine se ascunde de cine.
Dacă ar exista o definiție a fericirii, ai fi interesat să o afli? Sau ți-ar fi frică precum de irecuperabila pierdere a unei inocențe? Și totuși „lucrurile despre care nu vorbim” există acolo dintotdeauna? Le-am pus noi acolo? La urma urmei de ce ar trebui să te simți vinovat? Iar tăcerea asta te face să fii mai puțin tu?
Zilele trec. Și altele după ele. Și vin nopțile în care nu visezi, zilele în care nu vrei nimic. Apoi te simți vinovat pentru asta. Sau poate păgubit. Care este atunci definiția nefericirii? Există mai multă nefericire în a nu avea un lucru sau în a nu ști că nu îl ai? Și totuși sîntem atît de diferiți. Sau cel puțin așa ni se pare. Sau poate doar supraviețuim altfel. În casa noastră din vîrful copacului. Deasupra acelei lumi în care mișună „lucrurile despre care nu vorbim”.