[Se dedică lui lui Ion Jorz. Declarându-i armistițiu unilateral. Și întinzându-i o mână cordială. (Să nu uite să mi-o înapoieze). Pentru că amândoi avem simțul umorului. (Care, câte o dată, dă pe «dinafară» - locuțiune adverbială cf. DOOM; nu-i vina mea)]
0.
„Turtă dulce - panorame - tricoloruri - bragă - baloane - soldați - mahalagioaice - lampioane - limonadă - fracuri - decorațiuni - decorați - donițe - menajerii - provinciali - fluiere - cerșetori …. - fotografii la minut - comédii - tombole - Moftul român nr. 8 - oale - steaguri – flașnete - … - scrânciob: cele din urmă invenție care era și la expoziția americană - pinteni - biciclete - cai - vite - jandarmi - basmale - telegrafiști - …. - nepoate - mătuși - țațe - neni - unchi - veri - văduve - orfani - portretul țarului - Moartea vânătorului - icoane - bricege - …..- boi - hârâitori - Prima societate de bazalt și teracotă - Stella - sticle - fân - cercuri - doage - …- ibrice - turci - lighene - doftorii de bătături - săpun de pete - madipolon - ace englezești - ….- Marsilieza - lulele - luleaua neamțului - Deșteaptă-te, române! - sacâz - sifoane - ciucalată - …..- Leul de mare - "Vasilache" - copilul cu trei picioare - încercarea puterii - distracția americană - belciuge - fonografe - …- Bragadir - fisticuri - Luther - beigălă - Opler - ….- guvernamentali - opozanți - Visul Maichii Precistii - Minunile lui sf. Sisoie - Alexe, omul lui Dumnezeu - borangic - țâri -…. - velințe - altițe - bibiluri - fote - perdele - ștergare - marame -…. - porci - mătănii - paiațe - rogojini - parfumuri - ciorapi - iminei - ghete - cizme - papuci - mătăsării - piepteni - drâmburi - darace - cobze - pomadă - …- orice obiect 30 de bani - …5 bani cafea gingirlie! -… - prafuri de pureci -… - pensionari - suprimați - popor - seniori - dame - …- intelectuali - artiști - poeți - prozatori - critici - burgheji - tramcare - tramvaiuri - …. - copii pierduți - părinți beți - mame prăpădite - guri căscate - praf - noroi - murdărie - infecție - lume, lume, lume - vreme frumoasă - dever slab... –
Criză teribilă, monșer!”
Scuze pentru acest lung, dar savuros, citat caragialesc. Din "Moșii" și nu "La Moși", de același autor (confuzie întreținută de unele capete luminate de critici literari - nu spun care, persoane însemnate). Citat care creează, sugestiv, printr-o enumerare ce pare fără sfârșit, o seducătoare realitate (balcanică) cu tehnica unei enumerări haotice, dar extrem de consistentă în logica unor alăturării ce par alandala. Și care mă transportă (re-transportă) în propria mea existență (rrromânească), făcându-mă și acum s-o simt (re-simt), suspendată între Occident și Orient. Drept un mozaic a cărui ordine secretă o intuiesc, dar nu o pot exprima.
1.
Nu altfel pare a putea fi caracterizat, la o primă vedere, peisajul actual al logicii. Între ea și fizica cuantică existând o strânsă interdependență. Deoarece începuturile descoperirilor din fizica particulelor elementare se suprapun cu apariția logicii polivalente. Care, extrem de rapid la scara timpului istoric uman, a condus la spargerea logicii clasice, pe tărâm aplicativ, în tot soiul de logici (mai mult sau mai puțin) «paraconsistente»: logica cuantică, cea probabilistică, a paradoxurilor, a non-liniarității, cea sub-structurală, etc., etc., etc. Cum proliferează și particulele elementare. Unele «prezise», altele «virtuale»; puține dintre ele confirmate, direct sau indirect, experimental.
2.
Voi menționa doar două fapte din cuantic (nivelul acestei «materii stranii» - Alfered Kastler [1]).
Este vorba, în primul rând, de experimentul (mental) ERP (Einstein-Podolsky-Rosen) care, după un timp de la enunțarea sa, îl face pe John Bell să enunțe o teoremă (i se spune, mai corect, «inegalitatea lui Bell», pentru a preciza lucrurile). Pe care nu o redau în forma sa extrem de complicată. Dar care afirmă, sus și tare, că în cazul a două particule elementare care au inter-acționat vreodată, orice nouă acțiune ulterioară asupra unei dintre ele se re-simite (transmite) instantaneu și asupra celeilalte. Chiar dacă, de exemplu, una este pe pământ și alta pe lună. Și, culmea, această teoremă își demonstrează, prin experiment «obiectiv», validitatea (mă feresc să spun «adevărul»). Încetățenind, în lumea cuantică, și, mai ales, subcuantică, un nou principiu, cel al „inseparabilității”.
Al doilea fapt, poate și mai straniu, este « efectul de super-poziție». El se poate descrie, din punct de vedere matematic, dar nu și explica, prin introducerea, puțini știu, de către Cardan, a numerele complexe (cu partea lor reală și cea imaginară). Cardan, care nu a inventat numai axul cardanic. Efect de super-poziție despre care Roger Penrose [2] ne informează: „Nu putem spune, în limbajul obișnuit, ce înseamnă pentru un electron să se afle într-o stare de super-poziție în două locuri în același timp (s.m. G.M.)….Trebuie să acceptăm pentru moment acest tip de descriere [și realitate] pentru sistemele nivelului cuantic. Astfel de super-poziții constituie o parte importantă a construcției actuale a micro-lumii și ne-a fost relevată de Natură”. Ceea ce aruncă, pur și simplu, în aer orice încercare de a ne imagina că undele sunt doar o interpretare a probabilității statistice de apariție a unei particule elementare! Iar un astfel de efect a apărut, înainte de a fi teoretizat, la nivel experimental (și, deci, «obiectiv»). Pentru că, o voi spune simplu, fără a intra în considerente legate de interferența undelor de lumină. Și rămânând doar la «particule». Dacă un electron este trimis spre două fante (destul de apropriate), acesta trece, efectiv-simultan , prin ambele. Ca și când ar fi, în același timp, «doi», în locuri diferite. Contradicție clară, după logica «clasică» (aristotelică).
Cele de mai sus și multe altele, l-au făcut pe Einstein să exclame: „Dumnezeu nu joacă zaruri!”. În sensul că era contrazisă până și eleganța și armonia Teoriei sale a relativității generalizate. Care îngloba fizica clasică (galileo-newtoniană) ca un caz particular. Și să treacă la căutarea unei teorii unitare (a câmpului) prin care să integreze cele patru forțe fundamentale ce acționează la nivelul particulelor elementare: electro-magnetice, gravifice, interacțiuni slabe, interacțiuni tari (primule două fiind puse în evidență înainte de apariția fizicii cuantice). Încercare nereușită de Einstein. Și nereușită nici de cei ce i-au urmat, până în zilele noastre. Deoarece nici aceștia n-au fost în stare să integreze decât trei dintre ele (gravitația rămânând pe dinafară), în cadrul «Modelului standard». Chiar și acesta fiind încă discutabil (a se vedea experimentul actual LHC – Large Hadron Collider - prin care se caută așa zisa «particulă a lui Dumnezeu» care l-ar valida; și care l-a făcut pe Higgs, cel care a prezis existența acestei particule – ateu de felul său – să se revolte la auzul unei asemenea blasfemii gazetărești: Cum? Dumnezeu să-mi ia locul?!)
3.
Revin la logică.
Jonglând cu seturi de principii noi, e.g. înlocuind unul sau mai multe dintre principiile aristotelice: cel al necontradicției cu cel al complementarității, cel al identității cu cel al diferenței, cel al terțului exclus cu cel al terțului inclus…Sau inventând altele noi, cum ar fi cel al exploziei sau cel al ubicuității, logicile «paraconsistente» încearcă să țină pasul cu noile «realități». Relevate de fizica micro. Dar care, se descoperă acum, că se manifestă și la un anumit nivel macro. Adică în societate. Unde, modelele galileo-newtoniene, transferate din fizică, perfect corelate cu logica aristotelică, se dovedesc că au fost (și sunt) un corset (un fel de botniță) introdus cu forța de «raționalitatea» iluminist-triumfătoare aliată cu empirismul pozitivist al cauzalității stricte.
De fapt aici, în logică, lucrurile au luat o turnură și mai neplăcută. Și aceasta deoarece, până acum, se credea implicit că numai aplicând logica clasică (de sorginte aristotelică), se putea gândi corect; adică în mod «universal» valabil; se mai poate zice și «coerent», forțând puțin lucrurile în raport cu exprimarea specialiștilor în domeniu; vă rog să-mi permiteți această licență. Și, deodată, logicienii se apucă să inventeze tot soiul de logici particulare – și tocmai pentru că sunt particulare au fost denumite «paraconsistente» - pentru o mulțime de cazuri de excepție, descoperite acum și care par a prolifera la nesfârșit. Se ajunge astfel, nici mai mult nici mai puțin, la «impredictibilitate». Pentru că orice sistem logic propune niște axiome și niște reguli de inferență. Reguli de inferență care, dacă se aplică consecvent, conduc la deducere de propoziții corecte (logic) care să derive, în final, numai din axiome. Ori dacă nu mai dispunem de axiome și reguli de inferență universal valabile, orice previziune (deductibilă) încetează. Mai grav, dacă realitatea ne-o ia înainte și abia post-mortem inventăm o logică pentru orice nouă situație «reală» ivită pe neașteptate, ajungem la non-sens. Sau la apariția unor teorii noi: cea a Catastrofelor (R. Thom), a Sistemelor Disipative (Prigogine), a Auto-organizării, a Haosului (James York, David Ruelle - F. Takens, Edward Lorentz), a Fractalilor (Mandelbrot) etc., care explică, post-mortem, de ce s-a întâmplat ceva cu totul neobișnuit - numit, de obicei, o "singularitate". Dar nu și care vor fi evoluțiile ulterioare și când anume - dacă nu cu exactitate, măcar statistic - se va mai repeta acel ceva. Pentru că tot a venit vorba: nici un futurolog nu a prevăzut căderea Comunismului! Și nici criza economică mondială în care tocmai am intrat! Ceea ce mă duce cu gândul la Baudrillard care, în stilul său inimitabil, spune [3]: „De fapt, noi suntem orfani de realitate … care [a devenit] numai, ca și adevărul, un raport oficial decalat in timp”.
Mai mult. O serie întreagă de sisteme de gândire, opere filosofice monumentale care au marcat puternic gândirea occidentală (și continuă s-o marcheze), pot fi acuzate acum de o oarece incoerență («inconsistență» zic logicienii) a «universalității». Și aceasta deoarece, chiar dacă ele difereau unul de altul când era vorba să se ajungă la limita «transcendenței» și să încerce să o depășească, până acolo se bazau, în mare măsură, pe logica aristotelică. Se și spunea și se mai spune, că una din «cheile de control» eficace ca să poți judeca dacă unul dintre aceste sisteme este desăvârșit, o constituie faptul că el (prin autor sau urmași) a ajuns la un paradox (aristotelic, firește). Cineva poate exclama revoltat: Cum, astfel de opere magnifice trebuie aruncate la coșul istoriei?! Mai mult ca sigur, nu. Pentru că orice text fundamental poate fi receptat în mod diferit – mă refer la cele filosofice și nu la cele religioase; aici lucrurile sunt mult mai încurcate sau mult mai simple: „crede și vei înțelege” cum frumos spune Sf. Augustin, sau degeaba le mai citești dacă vrei să le înțelegi «conceptual» făcând abstracție de credință . Și un astfel de text filosofic fundamental poate fi receptat în două moduri diferite. Pentru că atunci când autorul a ajuns la un paradox (din punctul de vedere al logicii aristotelice) a avut suficientă intuiție să-l «simtă» și, mai departe, a mers pe sugestie denotativă. Din acest al doilea punct de vedere, orice astfel de operă, inclusiv cea a lui Aristotel, va dăinui; nu se știe cât. Probabil până își va epuiza polisemantismul intrinsec; fiind, de fapt, «operă deschisă» în sensul lui Umberto Eco.
Dar să nu uităm că în acest text încerc să vorbesc de «logică». În cadrul căreia se zice că „Universul discursului trebuie să fie bine precizat”. Adică orice propoziție să posede semnificație univocă. Și nu polisemantism. Deci din această perspectivă discut aici.
Prin urmare, revenind la chestiune, dați-mi voie să constat că, spre deosebire de fizică, logicii i-a lipsit un Einstein care să fi inventat una nouă, mai generală. Și care s-o înglobeze pe cea clasică. Salvând astfel «universalitatea». Și așa s-a intrat direct în ceața «paraconsitenței» evanescente (asimilabilă comportărilor la nivel micro și, mai recent și comportării societăților, mai mult sau mai puțin, în curs de «globalizare»).
Dar niciodată nu e prea târziu. Și sarcina asta – de a unui fel de nou Einstein în logică - și-o asumă dialetheismul în general și Graham Priest în particular, fără a realiza conștient acest lucru. Că reușeșesc, sau nu, e altă problemă pe care o vom putea judeca pe baza studiului de caz «Priest» când se referă la «substanță». Caz pe baza căruia se pot face generalizări (cred neforțate) cel puțin pentru infinit și continuu.
Ce se întâmplă (și se va întâmpla) cu alte feluri de logici, diferite de dialetheism dar tot paraconsistente, este cu totul altceva față de scopul asumat (neexplicit) de Priest.
4.
Ce spune dialetheismul?
El afirmă, pe scurt, că există, în cadrul unui sistem de gândire și anumite contradicții (paradoxuri) «adevărate». În acest fel și în astfel de cazuri, celebrul „Ex Falso Quodlibet” medieval (regulă de inferență prin care din «fals» se poate deduce orice) este abolit.
„Dialetheismul este privit de majoritatea filosofilor (și anume cei care se bazează încă pe o logică ortodoxă dezvoltată de Gottlob Frege și Bertrand Russell) nu numai cu neîncredere, ci chiar cu perplexitate….Această reacție de respingere provine însă, potrivit lui Priest, din educația logică a unor asemenea filosofi….Autoritatea lui Aristotel, ce nu a fost pusă în discuție timp de secole…..este cauza [unei astfel de] atitudini rigide. ….Dacă vom reuși să ne detașăm de aceste obișnuințe de gândire, vom vedea cât de puțin «intuitivă» este, de fapt, ideea că acceptarea unei [anumite] contradicții ar «infesta» întregul nostru corp de opinii și credințe, că o teorie ce conține o contradicție este incoerentă în întregul ei. Logica clasică nu ne va mai apărea atunci ca o știință imuabilă a legilor gândirii” [4].
5.
Și acum, Priest (propriu zis).
Voi repeta, pe scurt, cele spuse în textul anterior referitor «substanța/materia primă» aristotelică relevate de Priest [5].
Și anume că, în concepția aristotelică, „ Materia primă/substanța nu are esență” („Cât privește materia în sine (substanța) ea nu poate fi cunoscută”, Aristotel, „Metafizica” ).
Prin urmare, conform tocmai logicii aristotelice, nici o propoziție de forma: „Substanța este…..”, în care se încearcă să se stabilească «esența» substanței, nu este adevărată.
Cam același lucru se poate spune, cel puțin și despre «esența» infinitului și continuu-lui.
Ce este de făcut în astfel de situații? Să fie negate operele monumentale ale unor filosofi anteriori? Nicidecum. Pentru că Priest propune o soluție. Ce pare credibilă. Și anume că, în anumite cazuri, paradoxul trebuie să fie admis.
Voi reveni la «substanța» aristotelică pentru că tot am expus acest studiu de caz și este comod să-l folosesc în continuare propunând o extensie a sa în alte situații similare. Privind lucrurile din punct de vedere logic formal și, deci, într-un fel univoc și nu apelând la sugestii polisemantice.
A spune că „Materia primă/substanța nu are esență” înseamnă totuși a afirma un fapt. Și anume că “Esența materiei prime/substanței este că ea nu are esență”. Se ajunge astfel, printr-o afirmație paradoxală, să se recunoască atingerea unei limite a gândirii conceptuale, dar și depășirea acestei limite. Ca și când ne-am afla atât în afara cât și în interiorul unei astfel de granițe. Sau ca atunci când ne-am plimba pe un fel de bandă möbius. Care, deși ea însăși paradoxală, se regăsește și în natură (cu toate că prezintă o slabă stabilitate în timp). Așa cum dovedesc unele dezvoltări de serii fractale, bazate chiar pe o formă generatoare de tip «bandă möbius» [6]
Priest numește asemenea afirmații «închideri».
Cum reușește el să formalizeze, în cadrul logicii sale, posibilitatea existenței (numai) a anumitor paradoxuri prin schema sa a «incloziunii» este o problemă tehnică care, în contextul prezent, nu interesează.
6.
Problema dispersiei logicii în alte feluri de logici «paraconsistente», diferite de cea «dialetheistă» a lui Priest, în diverse situații aplicativ-particulare, rămâne deschisă. Și de aici încolo începe o sarabandă similară care merge împreună (și separat) cu cea din fizica cuantică. Și care începe să roadă și din restaurația pe care Priest a încercat-o (fără să vrea); cum o face și fizica cuantică ajunsă la granița cu sub-cuanticul. Ambele sosind la câte o limită pe care o și depășesc, rămânând însă atât în interiorul cât și în exteriorul ei. Una (logica) la cea a «gândirii»; cealată (fizica cuantică) la aceea a spațio-temporalității (dincolo de care imaginația „duce puterea … de înțelegere la limita sa…deoarece chiar și limbajul nostru este prea slab și învechit pentru a putea exprima [așa ceva]” cum zice Brian Green [7], unul dintre co-fondatorii Teoriei stringurilor. Și pentru că până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, acolo, peste cele două limite, intrăm în mitologia religioasă. Adică în acea «lume a îngerilor [și sfinților]» pe care frumos o descrie Pleșu în bestseller-ul său „Despre îngeri”.
Dar despre toate acestea, cu altă sau alte ocazii.
7.
Voi menționa, în încheiere, că un anumit dogmatism logic-aristotelic a pătruns, în timp (și chiar și astăzi mai persistă cu destulă insistență) și în alte domenii decât cele ale științelor exacte. Mă refer aici, așa cum am amintit deja, la sociologie, dar și la psihologie și chiar la psihiatrie (când se caută lanțuri strict cauzale ale unor evenimente care au condus la dereglări patologice prin psihanaliză și alte metode mai «up to date»). Mai mult, el pare a se fi extins chiar și la științele numite «umaniste». Dintre care filosofia nu e singura. Hermeneutica fiind una dintre încercările de a-l depăși.
NOTE
[1] Alfred Kastler, „Cette étrange matiére”, Stock, 1976
[2] Roger Penrose, „Shadows of rhe Nind”, Oxford University Press, 1994.
[3] Jean Baudrillard, La Pensée Radicale, Sens& Tonka, eds., Collecion Morsure, Paris, 1994.
[4] Camil Golub, ‘ O perspectivă analitică asupra limitelor gândirii’, în « Idei în dialog », nr 6(45), iunie 2008.
[5] Graham Priest, ”Dincolo de limitele gândirii”, Paralela 45, 2007.
[6] Roman Popa, ‘Reoarhitectura’, în NOEMA, vol. III, 2004.
[7] Brian Green, “The Elegant Universe, Superstrings, Hidden Dimensions, and The Quest for The Ultimate Theory”, Vintage Random House, 1999.
Comentarii
Sancho Panza -
Pentru început, vin cu un citat dintr-un articol, apărut în revista Știință și tehnică, despre profesorul John Polkinghorne, (laureat în anul 2000 al Premiu Templeton), care, după o carieră de cercetare în fizică, (sau tocmai datorită ei) a început o a doua, teologică. Desigur, nu e singurul… Citatul se vrea un mic addagio la punctul 6 al eseului dvs.,ilustrând cumva limita de care vorbiți și inerentele căutări pe care le generează: “Epistemologie și Ontologie: cunoaștere și origine. Polkinghorne a „inventat” o propoziție pe care o repetă atât de des încât soția sa i-a făcut într-o zi cadou un T-shirt pe care imprimase: „epistemologia modelează ontologia”. Și nu este așa? Nu avem atât de des de-a face cu oameni pe care acumularea de informație și cunoștințe în domeniul profesiei lor îi face să-și reconsidere punctul de vedere asupra originii lucrurilor, de la cea a Universului până la cea a vieții însăși, în acord cu ceea ce se consideră a fi mulțimea datelor observaționale și experimentale? Deși...nici cunoștintele, oricât de multe și diverse, nu înseamnă Cunoaștere, nici datele observației sau experimentului nu trebuie sanctificate și valoarea lor absolutizată. Cel puțin pentru un motiv foarte simplu: repetarea experimentului sau a observației, cu alte instrumente și aparatură sau chiar fără a schimbă NIMIC în instrumentarul folosit, va da TOTDEAUNA un alt rezultat. Pentru că CEL PUȚIN UN PARAMETRU este diferit, ori de câte ori se repeta o experiență: timpul.” Voi reveni. Felicitări pentru eseu! :)
Sixtus -
Ai atins o problemă care mie mi se pare fundamentală. La origini, logica aristotelică, prin chiar întemeietorul ei, își vedea lungul nasului. Atunci cȃnd ajungea la limita gȃndirii logice, el, Aristotel, o lua pe alte cărări. Spre „Mișcătorul Nemișcat” cum zicea chiar el. Ulterior, odatȃ cu apariția «logicii formale», ale cărei începuturi se regăsesc în Scolastica medievală, logica noastră și-a pierdut orice legătură (oricȃt de firavă) cu ontologia. Nu același lucru se întȃmplă cu Logica Budistă. Ea pleacă de la ontologic și ajunge la logic. Pentru că Sergiu AlGeorge are perfectă dreptate cȃnd spune: „Grecia, prin sistemul lui Aristotel, a început cu logica, cea mai restrictivă dintre cele trei discipline, fapt care a dominat întreaga evoluție a ideilor. Noi am descoperit deci succesiv și implicit dependent întȃi logica, apoi lingvistica și în cele din urmă semiologia” spre deosebire de contextul gȃndirii indiene care a adoptat o strategie inversă: „semiologie, lingvistică și logică. Această interrelație este critică deoarece cele trei discipline se ierarhizează pe trepte diferite de subordonare: semiologia, cea mai generală dintre ele, dă seama de lingvistică întrucȃt limbajul este doar unul dintre sistemele semiologice, iar logica este o disciplină limitată numai la anumite expresii lingvistice”.(S. AlGeorge, „Limbă și gȃndire în cultura indiană”). Dar nici AlGeorge nu merge pȃnă la capăt. Adică pȃnă la identificarea «ontologiei» care se află în spatele semiologiei și care, în Budism, este luată în considerare. Și astfel, atunci cȃnd tȃrziu, în Evul Mediu, se constituie Logica Budistă, pe filiera relevată de AlGeorge, logica păstrează această ontologie. Deci un fundament solid. Nu pot acum să intru în amănunte în legătură cu Ontologia Budistă. Pot numai să spun că ea este diferită de cea Occidentală. Și, din acest motiv, și logica corespunzătoare (care este la fel de „logică” din punct de vedere formal, utilizȃnd și ea «silogisme») diferă de cea Occidentală. Dar, spune-le astea occidentalilor europocentriști, că sar în aer. Am scris și publicat o carte „Eseu despre sursele cunoașterii în Logica Budistă”, folosind surse de primă mȃnă. Care s-a epuizat, direct din editură, înainte de a intra în librării (dar și tirajul a fost mic: 300 de exemplare luate de specialiști; și chiar unora dintre aceștia li s-a părut «esoterică»). Ȋncerc acum să adopt altă strategie. Prin eseuri scurte și scrise cȃt mai atractiv, să ajung să comunic, unui cerc cȃt mai larg de cititori, pe căi mai ocolite, ce am scris în cartea respectivă. Și, se pare că schema se-nvȃrte. Postarea pe Agonia a avut tocmai scopul unei testări de piață. Și eseurile publicate acolo, mai ales cele care urmăreau scopul desconspirat anterior, au avut și au un «rating» ce dpășește miia de accesări. Același lucru încerc să-l fac și aici. Ȋn paralel cu lucrul la o un text amplu (care, sub formă de draft, a ajuns la a nu știu cȃta versiune și care trece și prin «raționalismul» iluminist care agonizează acum în postmodernism și empirism pozitivist). Lucrare care nu știu dacă viața mea limitată, la vȃrsta care o am, îmi va permite s-o termin.
Sancho Panza -
Domnule Gorun, nu sunteți singurul care opune cunoașterii occidentale pe cea orientală.. Dar nici predecesorii dvs nu au avut parte, atunci, de ascultători foarte receptivi. Un exemplu: „Așadar, nu în partea substanțială trebuie căutată explicația lucrurilor, ci dimpotrivă, în partea esențială, ceea ce s-ar traduce în termeni de simbolism spațial spunând că orice explicație trebuie să plece de sus în jos și nu de jos în sus. Această remarcă este deosebit de importantă pentru noi, fiindcă oferă imediat motivul pentru care știința modernă este în realitate lipsită de orice valoare explicativă.” Rene Guenon, Simbolismul crucii [Da, știu, iarăși ajung la el...și iarăși spun că aveți multe în comun; chiar dacă el se referă aici la știință, observația se aplică și logicii. ] Și acceași idee, doar altfel formulată, din articolul despre profesorul Polkinghorne, din care citam astăzi: “…o observație extrem de interesantă a lui J.P., referitoare la modul în care raționează unii cercetători, mod pe care Polkinghorne l-a denumit „gânditul de la coadă la cap” (textual, „bottom up”). Pentru că, spune J.P., sunt oameni care „gândesc pornind de la experiment și de acolo spre înțelegere. Aceștia nu pornesc de la principii generale pe care să le considere de la început adevărate; ei speră pur și simplu să afle cum arată realitatea”. Celebrul scandal al “găinii Piltdown”, de exemplu, e grăitor în ce privește posibilele consecințe ale unei astfel de cercetări… [Dar mai bine atașez linkul, articolul, deși vechi, este interesant în întregime; și, citindu-l, am avut bucuria să constat că nu numai mie mi-a atras atenția acel izomorfism – cum numește Thyerry Magnin relațiile de acest fel - existent între teoaria cuantică și primele versete din Evanghelia lui Ioan! ] Și apoi, de ce ne-am mira, când chiar Aristotel spune: „“Suntem de părere că avem cunoaștere despre un lucru nu în felul sofiștilor, adică una accidentală, ci când credem că cunoaștem cauza de care depinde lucrul, anume ca fiind cauza lui și nu a altuia, și apoi când am înțeles că este imposibil ca el să fie altul decât este.” O astfel de afirmație este ușor de răstălmăcit – nu conteaza că unul din înțelesurile posibile ar fi :” Cunoaștere absolută nu există”, câtă vreme un altul este: “Dacă avem o cauză, avem cunoaștere!” Îmbucurător este că acum, strânse cu ușa impredictibilitații, elitele din teologie, filosofie și știință încearcă să construiască un pod, numit transdisciplinaritate. Care își propune, după spusele lui Basarab Nicolescu, să descopere „ceea ce se află în același timp între discipline, ceea ce trece prin ele și ceea ce e dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei constă în înțelegerea lumii actuale, unul din imperative fiind unitatea cunoașterii.” O încercare disperată aproape de a reface mariajul unor discipline de multă vreme divorțate, pentru a da o nouă șansă copilului zguduit de lungile certuri parentale? O întoarcere către concepția lui Toma d’Aqiuno - necesitatea unui acord între rațiune și credința? Sau – mai mult – readucerea în prim plan a acelui Intelect Unic al lui Averroes, fără de care Intellectus adeptus nu este decât oglindă acoperită? Mă întreb însă: ar fi putut fi altele particularitățile gândirii occidentale actuale dacă concilierea dintre Aristotel și Creștinism nu s-ar fi întâmplat în perioada Renașterii din sec. XII, ci anterior acesteia – în perioadă carolingiană, de pildă, când anonimatul nu fusese cu totul spulberat de individualism, iar tentația îmbrăcării diverselor interpretări în culorile personale era mai redusă. Deși sec. XII, cu ghibelinismul și Abelard, exercită asupra mea un fel de fascinație, recunosc. În cartea pe care am citit-o așteptând partea a treia a eseului dvs., ”Între Știință și religie”, Thyerry Magnin identifică și la Aristotel o formă de complementaritate – hilemorfismul, ( neglijat, în discursul lor, de către unii din discipolii târzii) însă își păstrează anumite rezerve și îl definește drept o „complementaritate disimetrică”, deoarece îi lipsește caracterul de reversibilitate. „. Materia merge spre Formă, ființa spre ne-ființă, Germenele spre Act, în vreme ce unda nu merge spre corpuscul, de exemplu.(...) Am putea concluziona că hilemorfismul conduce la o simbioză fără opoziție radicală și ireductibilă în timp, în vreme ce complementaritatea menține antagonismul și ireductibilitatea.(...) În plus, complementaritatea este o metodă legată de problema complexității, mult mai profund decât hilemorfismul.” Mă întorc la observațiile dvs: „Ori dacă nu mai dispunem de axiome și reguli de inferență universal valabile, orice previziune (deductibilă) încetează. Mai grav, dacă realitatea ne-o ia înainte și abia post-mortem inventăm o logică pentru orice nouă situație «reală» ivită pe neașteptate, ajungem la non-sens.” În același volum, Magnin vorbește despre o tendința din ce în ce mai accentuată „de a căuta sensul pe fond de non-sens” , ca și de „sensul misterului” ; de fapt, cartea cuprinde, pe lângă opiniile autorului, și recenzii ale unor scrieri aparținând câtorva gânditori moderni, toate ilustrând intențiile și direcțiile trasndisciplinaritatii. Să le iau pe rând: 1) căutarea sensului pe fond de non-sens este parte a filosofiei morale. Ea s-ar datora, în viziunea autorului, unui „dinamism de bază al rațiunii", care se activează, așa cum spuneați, în situații limită, atunci "când gândirea se lovește de real și își dezvăluie finitudinea în încercarea de a-l reprezenta”, fiind, înainte de toate, o alegere morală, chiar dacă cel care o face nu este pe deplin conștient de caracterul ei imanent (ba chiar îl poate nega.) Orice demers, de natură științifică sau filosofică, spune Magnin, „nu este lipsit delegătură cu noțiunile de bine și de rău: susținerea certitudinii (sau invers, a incertitudinii, este văzută ca pozitivă sau negativă în funcție de indivizi. Este vorba atunci de un angajament moral, de decizii de ordin etic. De altfel, înfruntările între diferitele școli de gândire, în fiecare disciplină, exprimă opoziții care, în știință, de exemplu, nu sunt doar de ordin tehnic, ci și de ordin etic”...exemplificând aici cu dezbaterile legate de teoriile evoluției. Termenul de „dinamică a rațiunii” și teoria sa îi aparține, de fapt, chiar lui J.Ladriere , care îl face cunoscut în a sa „L’Ethique et la Dinamique de la raison”. Un fundament al acestei alegeri ar fi acceptarea a „alterității fundamentale” văzută drept o „tensiune către unitate”, iar acceptarea aceasta duce la o re-constituire a subiectului cunoscător. Iarăși văd interacțiunea obiect-subiect. (O paranteză cu rol analogic: această „tensiune către unitate” necesară cunoașterii m-a dus cu gândul la tensiunea celor trei „coarde de arc”, cei trei guna-și ai hinduismului, necesară creației.) Citez: „După Ladriere, în loc să considerăm activitatea umană practică ca pe o simplă rezultantă a unor procese de infraconstiinta aparținând spațiului și timpului (...) analiza poate fi inversată. Trebuie atunci să vedem în această activitate umană manifestarea a ceea ce a acționat în procesele de infraconstiinta. Considerăm atunci morala ca un proces, care pornește de la alteritatea unei totalități percepute ca exterioritate, cu care subiectul se afirmă și devine creator.” Și conchide că aceste căutări ale sensului pe fondul non-sensului generat de antagonisme își află originea tot într-o „articulație”, cea dintre „subiect și realul căruia îi aparține acest subiect, articulație între unicitatea subiectului și multiplicitatea realului în care acționează subiectul.” Oare m-aș hazarda prea mult dacă aș face o analogie între această articulație și ceea ce doctrinele orientale numeau „stațiunea divină” (Islam), „Invariabilul Mijloc” (daoism) sau „Sfântul Palat” (Kabbalah) ori, într-o formulare succintă ce le cuprinde pe toate trei, punctul din mijlocul crucii tridimensionale, unde contrariile se resorb? Mergand mai departe, Magnin ne trimite la E.Weil , care, în a sa „Logica filosofiei (1950), afirmă că discursul filosofic se sprijină pe un „refuz al violenței”, [al contradicțiilor]. :” Reflecția arată că viața conștiintei se află între sens și non-sens, și ambele sunt constant prezente în discurs. Pentru moment, e suficient să amintim polarități precum limbaj-condiție, decizie-situație, eu-lume. Putem spune că adevărul este domeniul [cunoașterii filosofice], și că tot ce umple acest domeniu și ne oferă existența lui este non-sensul.” Soluția ar fi întoarcerea la interioritate, singura care ne ajută să regăsim „universalitatea pierdută”. Pentru că, de vreme ce ”rațiunea nu se închide asupra ei înșiși’ , doar înălțarea către universal poate oferi valoare acțiunilor personale. [Ar putea constitui acest plan ascendent un „nivel de realitate” superior, de felul celui posulat de Basarab Nicolescu, unde pot coexista atât sensul, cât și non-sensul?] Dar, după un alt „invitat” al lui Magnin, și anume E.Levinas , acceptarea alterității, ca și cale către cunoaștere, și întoarcerea către interioritate nu trebuie să semnifice nicidecum o disoluție a subiectului în obiect - pentru că dacă în această relație libertatea ar fi abolită, n-ar mai fi vorba de cunoaștere, ci de „sechestrarea unei ființe de către o altă prin participarea lor comună la rațiunea în care nici o ființă nu privește chipul celuilalt, ci unde toate ființele se neagă una pe cealaltă.” În opinia celui din urmă, discursul clasic al ontologiei se sprijină tocmai pe această „tensiune primă între identic și celălalt” - o posibilă motivație a „fricii de infestare” de care vorbeați dvs. Evadarea din această capcană ar fi cunoașterea în libertate, în „separare”; ea ar permite cu adevărat „întâlnirea”. Nemaiexistând teama de a fi absorbit de celalat, dispare și necesitatea de a-l nega. „Exterioritatea, că esență a ființei, semnifică rezistența multiplicităților sociale față de logica ce totalizează multiplul. Pentru această logică, multiplicitatea este o decădere a lui Unu sau a Infinitului, o diminuare în ființă pe care ființele multiple ar trebui să o depășească pentru a reveni la multiplu de Unu, de la finit la infinit.Metafizica, suportul cu realitatea, adică cu superioritatea, indică în schimb faptul ca raportul între finit și infinit nu constă, pentru finit, în a se absorbi în ceea ce îi stă în față, ci a rămâne în ființă sa proprie, a se mulțumi cu ea, a acționa aici, în lumea asta.„ (E. Levinas, Eseu asupra exterioritatii). Și încă un citat despre sens/non-sens, care mi-a atras atenția atât prin poezia, cât și prin concizia sa: „Sens și non-sens sunt amestecate precum grâul cu neghina din parabolă... Existența nu este absurdă, ci contradictorie” (F.Varillon, Smerenia lui Dumnezeu) En fin de compte, Magnin conchide că această filosofie morală ce permite căutarea sensului pe fond de non-sens „poate constitui un pod pentru un dialog transdisciplinar profund.”
Sancho Panza -
2) sensul misterului Primul autor pe care ni-l aduce Magnin este Gabriel Marcel care, în „Pozitii și abordări concrete ale miserului ontologic”, reproșează filosofilor că au abandonat misterul fie teologilor, fie vulgarizatorilor [ultimii reușind să-i compromită cu totul înțelesul promordial]. Tot el face o distincție netă între probleme și mister – în prima categorie intrând întrebările care, atingând cunoașterea, nu modifică elementele problemei, păstrându-și un caracter de exterioritate vis-a-vis de subiect (și nedepășind sfera interesului intelectual); pe când misterul are un caracter de interioritate, subiectul fiind el însuși parte a problemei. Ființa este un exemplu elocvent - nu îți poți pune problema ființei din afara ființării. „Misterul este ceva în care mă aflu angajat, și, aș adaugă, nu angajat parțial prin vreun aspect al meu, ci dimpotrivă, angajat în întregime, realizând o unicitate care, de altfel, prin definiție, nu se poate cuprinde niciodată pe sine și nu poate fi decât obiect de creație și de credința.” [Mi-a plăcut această vecinătate: creație/credință, ca fațete ale misterului ființei.] Și, pentru că tot făceam referire ia înțelesul prim al cuvântului, iar dumnevostra la semiotică, mi-am amintit că Annick de Souzenelle încadrează misterul, prin rădăcină sa MI , în categoria cuvintelor care ilustrează arhetipurile - MI fiind acea silabă din ebraicul Miam , ( „apele principiale”) ce definește „apele de deasupra întinderii”. L-am mentionat pe Gabriel Marcel pentru că alte fațete a misterului ființei sunt, în opinia sa, „ misterului actului de gândire , ceea ce se traduce și prin faptul următor: nu ne putem pune întrebări despre ființă ca și cum gândirea care își pune întrebări despre ființă ar fi în afara ființei. Există un mister al cunoașterii : cunoașterea se agăță de un mod de participare pe care nicio epistemologie nu poate spera să-l exprime, pentru că ea însăși îl presupune.” Drept urmare, misterul nu este nici incognoscibil, nici pseudo-solutie...ci doar îndemn la cercetare. As zice ca cercul s-a închis, și am ajuns de unde am pornit, adică tot la J.Ladriere, cu a sa „retragere a fundamentului”. P.S. Volumul lui Priest nu e de găsit în Brașov...așa că l-am comandat de pe internet, sper să-l primesc în cursul acestei săptămâni. Iar citatele adăugate de mine (din autori pe care presupun că i-ați studiat) nu au decât rolul de a limpezi, atât cât e posibil, firele exprimării și logicii mele, care, dacă nu-i una <<paraconsistentă>>, în-consistentă are toate șansele să fie. vine vorba de astfel de subiecte. Sper că nu v-am obosit...de tot. uitam de link: http://www.stiintasitehnica.ro/index.php?menu=8&id=166
Sancho Panza -
errr-atele: )...tocmai la final...se putea fara?! in-consistenta si "cand vine vorba de astfel e subiecte" o zi frumoasa va doresc.
Sixtus -
Adriana, Multumesc pentru modul extrem de interesant al expunerii tale. Care poate fi, el insusi, un eseu. Iti voi raspunde prin email ca sa nu ocupam prea mult spatiu la com-uri.
bobadil -
Mie mi-a plăcut acest dialog, e de recomandate, umila mea parere. La capitolul "așa DA" uite ca avem dezbatere de idei cu scântei pana si Gorun zice un fel de "pas-parol" :-) Bravos voua, chapeau bas, Andu
Sancho Panza -
Andule...mie mi-a placut ca ti-a placut dar nu-mi place ca stai pe margine si ne numeri! :) te lasa inima sa privesti un meci unde "se confrunta" un luptoator de categorie grea si unul de la categoria musca? sau stai sa vezi cand trebuie sa arunci prosopul? :)) hai incoace mai bine si spune-mi: gasim sensul prin non-sens ori mai bine cautam acul in Carul Mare?