Avem aici o alegorie a trecerii (şi din trecere îşi ia fiecare cititor ce-i corespunde) succintă, cu minimul de fard artistic, cu un simţ al măsurii pe care nu l-am mai întâlnit de multişor.

"pînă pe cea mai de sus ramură" - aici e, poate, singurul loc unde nu-mi place. Denotativul ăla geografic face versul prozaic. Nu mai pomenesc de limbaj: pe/cea/de.

Finalul este extraordinar. E tipul de final care vine singur, de acolo, direct de la sursa lirică. E nostalgic/melancolic/misterios/resemnat, tipul de încheiere care nu spune multe (aşa cum consideră unii că-i stă bine unui vers reuşit - şi acei unii se înşeală!), tipul de încheiere care nu spune multe, ziceam, ci tipul de încheiere care spune mult; genul de sfârşit de adună cititorii sub acelaşi cer.

Felicitări!

Un text de penita. Imi trezeste imaginea unui pom cu radacini puternic infipte in pamant, al carui varf se adanceste in cer, depasind "conul de lumina". In plus, prozodia simpla (dar, evident, nu simplista)face si mai pregnant mesajul unei interioritati care se exteriorizeaza, inflorind.

Un poem care m-a bucurat mult. E o imagine dragă, metafora copacului pentru sinele omului, creaţie complexă şi completă. Uşor introspectiv, indică o percepţie frumoasă asupra trecerii prin anotimpuri. Mi-a plăcut la final alternanţa aproape-departe. Acelaşi vers, aglomerat cu prepoziţii, pare să incomodeze un pic, mai mult sonor, deşi are o nuanţă conotativă inteligent gândită. O sugestie pentru ,,limba orelor" - ,,limbajul orelor" ( ,,limba" mă duce cu gândul la acele ceasornicului). O părere sinceră, cu drag.

penita, profetule, foarte penita! ce sa mai comentez dupa cele scrise de inaintasii mei:) zile faine!

Virgil, citind textul tău mi-am adus aminte de un alt text - Copacul patruped de Djamal Mahmoud. Desigur, acolo era cu totul alt fel de conținut și interpretare, însă, tot despre un copac interior era vorba, care „care tace continuu în mine/crescând tot mai înalt/cu fiecare moarte a sângelui meu...” În altă ordine de idei, din cele două variante, cea veche și cea nouă, o prefer pe a treia care să nu conțină ultimul vers „ca o femeie frumoasă”(nu aduce nimic nou cu ea și e o comparație banală) și „improbabile adieri” - acel „improbabile” - e prea prețios și artificial. Doar o părere. Toate cele bune, Eugen.