Virgil -




...
mîinile și picioarele
îmi sînt rădăcini
pentru copacul care crește
spre înăuntru
fiecare bătaie de inimă fiecare respirație
improbabile adieri
foșnet de frunze
în limba orelor
uneori seara mă cațăr în el
pînă sus
mă ghemuiesc
privesc departe
cum vara îmbătrînește
în mine
ca o femeie frumoasă
Poezie:
Comentarii
Da, aici avem o poezie unde
Sache -
Da, aici avem o poezie unde nu poti aduce nicio carcoteala. Ca dimensiune - este atat cat trebuie sa fie, mesajul este clar, metafore putine dar nu simti nevoia de mai multe, imi place enorm: limba orelor si vara care imbatraneste ca o femeie frumoasa. Finalul este, cum spuneam intr-un comentariu dinainte, deschis. Lasa loc la gand, fiecare isi poate inchipui o femeie frumoasa imbatranind frumos. Felicitari! Imi permit o intrebare, anume daca pot citi poezia aceasta la un eveniment, desigur cu anuntarea autorului?
Avem aici o alegorie a
a.a.a. -
Avem aici o alegorie a trecerii (şi din trecere îşi ia fiecare cititor ce-i corespunde) succintă, cu minimul de fard artistic, cu un simţ al măsurii pe care nu l-am mai întâlnit de multişor.
"pînă pe cea mai de sus ramură" - aici e, poate, singurul loc unde nu-mi place. Denotativul ăla geografic face versul prozaic. Nu mai pomenesc de limbaj: pe/cea/de.
Finalul este extraordinar. E tipul de final care vine singur, de acolo, direct de la sursa lirică. E nostalgic/melancolic/misterios/resemnat, tipul de încheiere care nu spune multe (aşa cum consideră unii că-i stă bine unui vers reuşit - şi acei unii se înşeală!), tipul de încheiere care nu spune multe, ziceam, ci tipul de încheiere care spune mult; genul de sfârşit de adună cititorii sub acelaşi cer.
Felicitări!
err: de adună - ce adună
a.a.a. -
err:
de adună - ce adună
Un text de penita. Imi
Sixtus -
Un text de penita. Imi trezeste imaginea unui pom cu radacini puternic infipte in pamant, al carui varf se adanceste in cer, depasind "conul de lumina". In plus, prozodia simpla (dar, evident, nu simplista)face si mai pregnant mesajul unei interioritati care se exteriorizeaza, inflorind.
Foarte frumos şi foarte
Dorel -
Foarte frumos şi foarte sensibil. Dar fără "improbabile adieri" şi fără "în limba orelor". Afectate şi filosofante...
Un poem care m-a bucurat
Maria - Doina -
Un poem care m-a bucurat mult. E o imagine dragă, metafora copacului pentru sinele omului, creaţie complexă şi completă. Uşor introspectiv, indică o percepţie frumoasă asupra trecerii prin anotimpuri. Mi-a plăcut la final alternanţa aproape-departe. Acelaşi vers, aglomerat cu prepoziţii, pare să incomodeze un pic, mai mult sonor, deşi are o nuanţă conotativă inteligent gândită. O sugestie pentru ,,limba orelor" - ,,limbajul orelor" ( ,,limba" mă duce cu gândul la acele ceasornicului). O părere sinceră, cu drag.
și mă întristez că uneori
yester -
și mă întristez că uneori simt și eu ce scrii tu aici, Virgil. foarte frumos poem!
penita, profetule, foarte
kalipeto -
penita, profetule, foarte penita! ce sa mai comentez dupa cele scrise de inaintasii mei:) zile faine!
sache, mulțumesc pentru
Virgil -
sache, mulțumesc pentru trecere. evident, ca și cu oricare alt text al meu. atîta timp cît menționezi autorul/originea poți să îl citești/citezi oriunde.
Adrian, recunosc că sînt
Virgil -
Adrian, recunosc că sînt influențat în ultima vreme de poezia japoneze. nu numai tehnic vorbind dar poate mai ales ca ritm și exigență interioară. și de aceea chiar și eu am simțit că aș „tunde” și mai mult textul.
De aceea voi pune aici textul în varianta inițială și sus voi pune ultima variantă modificată. sînt curios care vor fi opiniile criticilor.
varianta inițială:
mîinile și picioarele
îmi sînt rădăcini
pentru copacul care crește
spre înăuntru
fiecare bătaie de inimă fiecare respirație
improbabile adieri
fac frunzele să-i foșnească
și îl țin de vorbă
în limba orelor
uneori seara mă cațăr în el
pînă pe cea mai de sus ramură
mă ghemuiesc
privesc departe
cum vara îmbătrînește în mine
ca o femeie frumoasă
Am revenit cu drag. Pentru
Maria - Doina -
Am revenit cu drag. Pentru mine e o lecţie de cizelare e textului. Mulţumiri.
Partea mediană e într-adevăr niponă şi dă bine. Lipsa verbului parcă ne îndeamnă la tăcere pentru a auzi foşnetul... E admirabilă înlocuirea a două versuri cu expresia ,,foşnet de frunze".
La versul ,,până pe sus" mă încăpâţânez :) să citesc ,, până pe ramul de sus".
„pînă pe sus” a fost o eroare
Virgil -
„pînă pe sus” a fost o eroare de editare. mulțumesc pentru atenționare. s-a vrut „pînă sus”.
mulțumesc Sixtus pentru
Virgil -
mulțumesc Sixtus pentru trecere și aprecieri.
de asemeni mulțumesc kalipeto, maria - doina, yester, cristina, ...
DOREL, evident că sînt
Virgil -
DOREL, evident că sînt sensibil la părerea ta. și eu m-am gîndit la ce spui. dar totuși mi s-ar părea puțin cam „purist” să exclud „improbabile adieri” sau „limba orelor” de vreme ce accept să păstrez „copacul dinăuntru” sau chiar „vara... ca o femeie frumoasă”. nu crezi?
Frumos poem, dar fără femeia
alma -
Frumos poem, dar fără femeia frumoasă de la final. Poemul se termină aici: "cum vara îmbătrîneşte în mine".
Spunea Leoveanu - azi se împlinesc 2 ani de la trecerea sa dincolo - că există doar câteva silabe în care poţi termina un poem şi întotdeauna ultimul sunet este o vocală, dar nu oricare, ci doar câteva au acest privilegiu, şi vreo două consoane sonore. Am mai discutat despre asta, cu ani în urmă.
cu tot respectul pentru
Virgil -
cu tot respectul pentru amintirea lui Leoveanu dar nu exista cumva un risc prea mare de auto-strangulare in niste forme foarte limitate care la urma urmei pot da nastere la artificializare si uniformizare?
si de ce crezi ca textul nu ar mai putea contine si ultimul vers? in afara de "argumentul" acesta fonetic.
pentru că nu aduci nimic nou
alma -
pentru că nu aduci nimic nou cu ultimul vers, doar în cazul în care în America s-or fi terminat femeile frumoase
Virgil, citind textul tău
Bott -
Virgil, citind textul tău mi-am adus aminte de un alt text - Copacul patruped de Djamal Mahmoud. Desigur, acolo era cu totul alt fel de conținut și interpretare, însă, tot despre un copac interior era vorba, care „care tace continuu în mine/crescând tot mai înalt/cu fiecare moarte a sângelui meu...” În altă ordine de idei, din cele două variante, cea veche și cea nouă, o prefer pe a treia care să nu conțină ultimul vers „ca o femeie frumoasă”(nu aduce nimic nou cu ea și e o comparație banală) și „improbabile adieri” - acel „improbabile” - e prea prețios și artificial. Doar o părere. Toate cele bune, Eugen.
Dacă o comparaţie cu atâta
a.a.a. -
Dacă o comparaţie cu atâta forţă nu aduce nimic nou, atunci nimic nu mai aduce. Fără "ca o femeie frumoasă" finalul ar deveni, nu doar banal şi predictibil, ci şi clişeic.
Versurile cu pricina nu sunt doar o comparaţie (şi aici vine "noul"), ci formează, metatextual/intercontextual o tranziţie obiect-subiect, o oglindă răsturnată: de la "vara îmbătrînește în mine ca o femeie frumoasă" la "o femeie frumoasă (iubire apusă) îmbătrâneşte în mine, ca vara". Finalul nu trebuie atins.
Finalul mi-a plăcut în mod
ioan barb -
Finalul mi-a plăcut în mod deosebit. Cred că folosirea comparaţiei cu femeia frumoasă din final aduce un plus de valoare. Las un semn strălucitor.