mă tot rugai - mergi la doctor! iată sînt şi la doctor. cum mă simt? îţi răspund cu vorbele unui capelan militar: în adăposturile individuale nu o să găseşti atei. confuz? poate. îmi lipseşte curajul de a spune răspicat- într-o confruntare doar în primele secunde eşti răcan apoi fie eşti veteran fie mort. pentru că vezi tu, nu-mi ştiu duşmanul, viaţa sau moartea?
cînd ţi-am spus că aş vrea să fiu o statuie nu nemurirea ci o lecţie de aşteptare senină fără întrebări mă încerca. simt asta încă. zeii olimpului, pofticioşi pînă la a căpăta trăsături umane pălesc în faţa statuilor.

faptul că aud un tramvai care trece pe sub ferestre îmi dovedeşte că nu ştiu să mă prefac nici în piatră de rîu nici în marmură. rularea tramvaiului pe şine îmi trezeşte amintiri. am nostalgia călătoriilor cu trenul. a trenurilor cu plasă din sfoară în compartimente şi a şinelor cu joante. era pe vremea primei noastre călătorii. atunci roţile aveau cadenţă încă – tac tac tac tac. şi noi aveam, în alt registru - tic tac tic tac. opririle neprevăzute mă oboseau. astăzi îmi e teamă de condamnarea la monotonie. cînd îmi aşez obrazul pe pieptul tău vreau să ascult o inimă nu un ceas elveţian. nu-mi lua şi dreptul de a te veghea.

cel mai frumos vers scris de mine este numirea ta. mă aşteptai în gară şi de dragul tău – sau de sete? - am ridicat îndată acolo turnuri cu apă. cineva o să spună că orice gară are un castel cu apă. atunci de ce nu găseşti în fiecare deşert o fata morgana? dar să-ţi spun cum erai: cu mîna la gură de teamă să nu scapi un suspin. orice tremurare a aerului ar fi oprit sosirea trenului. te-am numit atunci femeia soldatului. şi pentru că nu aveam nicio decoraţie şi pentru că singura mea batistă se destrămase de atîta la revedere ţi-am făcut loc în buzunarul de la piept.

să fie adevărat că Daedalus ar fi construit nişte statui mişcătoare? cred că mişcarea este o formă vulgară de a condamna o statuie la moarte. şi atunci pentru ce? doar pentru că a avut nesăbuinţa să pună pe umerii unui copil aripi? tocmai el, Daedalus, care găsise echilibrul într-un instrument care astăzi ni se pare banal- nivela cu bulă de aer! dar de ce să-ţi vorbesc tocmai eu despre cădere cînd nu mă mai pot ridica nici pînă la vîrful unei lumînări să o sting? poate doar cu ajutorul tău, dar e bine să prefaci o femeie într-o scară a milosteniei?

din patul alăturat se aude o înjurătură. urîtă, urbană. zîmbeşti – înjurătură urbană? ei bine, da. în oraşul ăsta nimeni nu ştie să înjure cum trebuie. aici înjurătura e doar o revoltă nu o mărturisire. cîndva bărbaţii înjurau doar ţarina şi femeia. şi amîndouă de biserică. în rest erau doar lucruri la care te uitai aşa dintr-o parte. să te înjur? te înjur dacă îmi făgăduieşti că nu te aşezi în perete. eh! biserica mă-tii de femeie!

tatăl meu a fost tîmplar iar mamei i se spunea maica domnului; nu pentru că şi-ar fi petrecut tot timpul dincolo de a doua catapeteasmă ci pentru că mereu avea pleoapele coborîte de parcă ar fi strîns pe cineva la piept. iar eu necopt fiind mă credeam Isus şi îmi doream să văd cum se desprind şi zboară sfinţii zugrăviţi pe peretii exteriori ai bisericii. am încercat cu privirea. m-au mustrat ridicînd mîna dreaptă. l-am rugat pe tata să-mi facă o puşcă. şi el mi-a făcut una din lemn. poate era şi timpul. începusem să fur cîrpe pentru păpuşi. salvele mele nu au reuşit decît să subţieze şi mai mult feţele zugrăvite. atunci am aruncat cu pietre. nicio aripă, doar praf. de atunci nu am mai crezut în sfinţi. pe tine te desenez doar atunci cînd te prefaci că dormi. spre ziuă o să mă furişez în dulapul cu haine să beau ceai din ceşti jiangshi cu rochiţele tale.

aici sîntem înlănţuiţi dar nimeni nu rîvneşte să fie eroul lui Eschil. dar cred că sînt singurul care s-a împăcat cu Epimeteu, nu-l mai cert că s-a grăbit să închidă capacul cutiei. zîmbesc. ştii de ce? aş vrea ca doctorul să fie Platon şi eu Diogene. să-l alerg prin salon şi să-i spun- iată omul tău doctore!

astăzi m-a vizitat Alesandros. l-am rugat să-ţi aducă aminte că singura cămaşă pe care am îmbrăcat-o a fost femeia mea. îmi eşti dragă femeie a soldatului. dacă mă încearcă vreo părere de rău? una singură: nu o să apuc să ştiu dacă Sisif a găsit un echilibru stîncii. dar poate e mai bine. aş fi dezamăgit să aflu că da.