Sunt soldatul orbit de războaie
pentru care oamenii nu mor
niciodată la fel.
Îmi încalț viața după fiecare deșteptare,
o scuip și o lustruiesc pe frunte,
o scuip și o lustruiesc până pot singură
să îmi cercetez vina în ridurile ei.
E prima mea pereche de bocanci,
mă strânge deja la călcâie,
puțin, undeva înspre timpul trecut
ți-am rămas mică, zgârcito,
e vremea să mă schimbi.
Îmi întorc drumul pe față ca pe un buzunar
și promit că de mâine o să fie
una cu șireturi mai scurte.
Poezie:
Comentarii
bobadil -
Interesanta analogie, discursul poetic e frumos articulat... insa nu pot lua in serios aceste metafore cazone venite din gura unei poetese asa de tinere. E ceva artificial pe aici, care se simte, fara sa trebuiasca sa citesti vreo biografie. Sau poate poemul a fost scris (sau sugerat) de vreun tata din suburbie. Pe scurt, bine scris, dar lipseste naturaletea. Andu
Snowdon King -
bun, am citit cu atentie textele tale cat si biografia, intrucat nu stiam cine esti si de ce scrii pe o anume tematica. acuma am inteles de unde apar mereu acei bocanci militaresti si consider ca toate poemele tale pot fi grupate intr-un volum si chiar mi se pare interesanta aceasta abordare venita din partea unei poete. se simte linia poetica, se simte usurinta si sinceritatea scrierii, se simte doza de nostalgie. scrii bine si te rog sa continui la fel.
merveille -
Sunt onorată să primesc o asemenea vizită înstelată, însoțită de asemenea încurajări...mă bucură și mă face responsabilă în același timp. M am gândit și eu să reunesc experiențele mele cazone într un volum, și poate o să și materializez cândva acest gând..până atunci, aștept să mai cresc un pic... mulțumesc. domnule ionuț caragea