sunt un copac. fata din dafin iese la plimbare pe întuneric își trece mâinile turcoaz prin părul norilor pândește lumina aleargă după umbre le face ghem și le rostogolește pe mocheta verde. în scorbură doarme sufletul ei galben
gongul teatrului liric
bate ora
miezului de noapte
când o să cresc mare mă fac poetă și pictoriță și fotografă
o să am câteva rame agățate deasupra casei în ele voi mâzgăli o sumă de vorbe, câteva nuduri și trei clipe
I
la început trebuie să fac rost de un bărbat negricios , rudimentar
cu privirea de fiară sătulă
și de-o femeie uscată, cu plete unsuroase
care să-l privească pierdut, moale în afară
zvâcnos cu interiorul ochiului
tu nu ești Jehanne îmi spui
nu-i suficient cã ți-ai tãiat pãrul
iar aici nu-i Orléans plutôt maintenant que demain et demain qu’après
nici cruce nici sabie
mâinile nimãnui nu mã vor curãța
ruginã
mâinile nimãnui
nu mã vor îmbrãca
armurã albã fãrã însemne de dragoste
port doar
uitã-te bine
al cui este acest chip
Comentarii aleatorii