sunt un copac. fata din dafin iese la plimbare pe întuneric își trece mâinile turcoaz prin părul norilor pândește lumina aleargă după umbre le face ghem și le rostogolește pe mocheta verde. în scorbură doarme sufletul ei galben
gongul teatrului liric
bate ora
miezului de noapte
Cartierul meu miroase a gogoșari în oțet și a lipici de fixat orele în calendar. Mă pregătesc de căderile tale, pun năvoade cu veverițe-n colțuri ca să mai pot vedea măcar o dată maroniul patofilor tăi de ginere.
Despre ceea ce nu se poate [vorbi, desena, cânta, etc.] trebuie să se tacă («whereof one cannot speak» Wittgenstein; or „whereof one can speak by means of sounds of silence” G.M.)
când și-au mutat casa la sine
el a plecat la oraș să se radă
ea a rămas să-i facă semn cu mâna
avea bumerang îl ținea între bete și ie
săgeata a trecut albastră prin părul ei
și s-a dus
(ea ședea dreaptă între maci
a fluturat degetele încet
în ziua aia dormise bine)
el s-a gândit un timp pe canapeaua de pluș
nu va alege zero e prea scurt
nu va putea să înceapă acest drum
Comentarii aleatorii