Motto:
"Pământul e albastru ca o portocală."
Paul Éluard
ochii fierți și degivrați pentru a putea săpa în frunzele negre,
oasele curcubeului ce nu vor să-mi spună de ce s-au despărțit de albul matern de ce tot ce ating se face albastru ca merele mlăștinoase,
turbinele omenești devenite locuitoare ale unei bomboniere străbătute rareori de o mână luminoasă,
El: Nu mai scrie. Te rog, nu mai scrie. Uite, ia degetul meu și hai să desenăm împreună câteva contururi. Ea: Scrie, te rog. Ai promis că vei scrie. Uite, ia mâna mea și scrie.
vise ca niște hăitași
înainte
rotocoale de fum
prind aripi
și țipă
Ea: Închide: mâna. Castelul nu are nici o ieșire. Nici marea. Intră unul într-altul. Scrie.
eu sunt barca aceasta întoarsă
alege-mi
un peisaj potrivit
și o insulă
fără amprente
între ei, un aparat de fotografiat. un aparat rusesc, vechi. alături, pe masă, un film. de jur împrejur, în loc de pereți, umbrele lor schimonosite, alungite, distorsionate.
acum lasă-mă
unge-mă în catran
pentru încă o ploaie
acolo unde nu cresc case
doar cele mai vechi rădăcini
sunt un copac. fata din dafin iese la plimbare pe întuneric își trece mâinile turcoaz prin părul norilor pândește lumina aleargă după umbre le face ghem și le rostogolește pe mocheta verde. în scorbură doarme sufletul ei galben
gongul teatrului liric
bate ora
miezului de noapte
Comentarii aleatorii