la început, vis a vis de staţia de ecarisaj,
se afla o clădire gri negru, ultramodernă.
alte clădiri în negru și gri au început ulterior să răsară treptat
clădirile negre şi gri au început să mănânce clădirile
în clădirile negre şi gri am zărit oamenii
negri şi gri, am văzut cum oamenii negri şi gri
cu găvanele goale ies uneori în cutiile lor din metal negru și gri
ultrablindate, cel mai probabil, la vânătoare.

femeile oamenilor negri şi gri nu au păr
femeile oamenilor negri şi gri
nu au buze, nu au sâni, nu au fese,
dar poartă uneori peruci şi baloane
femeile oamenilor negri şi gri nu au mijloc
între timp oamenii gri- negri și-au mai revendicat dintre coaste.
oamenii negri și gri nu iubesc femeile negre și gri.
oamenii negri și gri nu iubesc.
din eprubete, spre niciun cer, în lumina lunii de carton,
fiii oamenilor negri și gri
agită mânuțele lor descărnate,
lucioase, asemenea armelor albe.

e târziu și este iarnă, în Lisabona.
la mezaninul hotelului, vis a vis de stația de ecarisaj,
se află un pian alb, colosal,
la pian cântă o femeie cheală.
ninge și lumea se scufundă stroboscopic.
neonul dezvăluie din când în când, printre vălătuci tentaculare,
chipuri diverse, aplecate asupra noilor colete,
din care extrag alte și alte cărămizi pentru realitatea clandestină
al cărei zid tocmai începe să crească.
femeia cântă despre o altă iarnă...

eram bucuroasă chiar și pe-atunci, când în lumina asupritoare a lui
noiembrie priveam prin fereastra deschisă apusul,
exista credință, exista speranță.
acum, poți să le pui cailor ochelari dacă vrei și să spui că e bine.
vor exista, ca întotdeauna, desigur, unii care să
nu primească, unii care fără iubire și fără libertate
să își vâre gheara în gât,
pentru că sunt unii care spun că există
și pentru ea, merite să evadeze, noțiunea aceea atât de abstractă,
ca din Siberia să străbată taigaua, stepa, deșertul și dincolo de munți
pentru că oamenii pot și trebuie să fie fericiți!
pentru că nicio orânduire, niciodată, nimicul
nu va reuși să ne despartă de dragostea Sa!
de aceea, sunt unii gata să privească abisul și dincolo de abis,
spre răsărit, mereu...