pe vremea aceea aveam inimă
se oprea uneori mă speriam
coboram grăbit dădeam la manivelă
tu zîmbeai eu credeam
şi pornea
sîngele meu sîngele tău
o mie de pistoane
şi toată lumea era a noastră
Ioana
erau vremuri în care nașterea mea din mama nu era pusă la îndoială
nu pun la îndoială nașterea mea din mama mea
nu o voi pune nu cred că voi face asta vreodată
acesta este un adevăr de necontestat
precum praful pe buricul degetului arătător al tatălui meu
care a venit să mă vadă
între două analize și mi-a zis
tu când mai ștergi praful ăsta?
Alma
făceam praf vremurile. mamele şi tatii noştri fugeau în pustiuri
de ce să le şterg urmele
cronometru surogat clepsidrei romantice
El: Nu mai scrie. Te rog, nu mai scrie. Uite, ia degetul meu și hai să desenăm împreună câteva contururi. Ea: Scrie, te rog. Ai promis că vei scrie. Uite, ia mâna mea și scrie.
vise ca niște hăitași
înainte
rotocoale de fum
prind aripi
și țipă
Ea: Închide: mâna. Castelul nu are nici o ieșire. Nici marea. Intră unul într-altul. Scrie.
Motto:
"Pământul e albastru ca o portocală."
Paul Éluard
ochii fierți și degivrați pentru a putea săpa în frunzele negre,
oasele curcubeului ce nu vor să-mi spună de ce s-au despărțit de albul matern de ce tot ce ating se face albastru ca merele mlăștinoase,
turbinele omenești devenite locuitoare ale unei bomboniere străbătute rareori de o mână luminoasă,
plouă la radio
cuvintele încearcă să nu se reverse
din baghetă țâșnesc fulgere mediatice
vă puneți cu cine nu trebuie
aleksandar
astăzi sunt un pumn de lumină
în soare
o aripă ce păsărește și
împrăștie căldura
în grădina visurilor mele
am doi copaci
care împărtășesc aceeași creangă
| copacul lumină
unde dorm vara
și uneori când mi-e somn
| copacul nimănui
pe care nu-l știu
dar spre care îmi întind creanga -
când sunt fericit.
Comentarii aleatorii