Alma
azi îmi car tristeţea după mine, tu dormi o sută de ani rondelurile mor şi se reîncarnează. habar n-am cum să scriu despre tine. în locul meu va fi celălalt loc
Ioana
Bat câmpiile neceleste ale frigului de 40 de grade la umbră. Iată-l cum răsare din grădiniţa ta de păpuşi. Iată-l dragă... ! de ce oare mi-a pierit muza? Nu ea trebuia să moară în Irak. Nu ea. Tu trebuia să mori. Aşa.
Alma
e ultimul poem maro poemaro poem aro din viaţa de poet intrauterin. calc pe stele şi mă doare în colţuri. şi oamenii aceia vorbeau prea mult. prea mult te iubeam
el râde. îmi povestește despre cele nouă milioane de biciclete în Beijing
unii dintre voi știu deja
cît de relativă e chestia asta
- N-am fost niciodată în Beijing.
- Oare se pot număra bicicletele astea? Îți dai seama... atâtea biciclete nepăzite...
- Nouă milioane... Baby, tu vrei să-mi spui ceva?
mă tot întreabă despre bicicliști și cum se pot asigura contra furtului
El: Nu mai scrie. Te rog, nu mai scrie. Uite, ia degetul meu și hai să desenăm împreună câteva contururi. Ea: Scrie, te rog. Ai promis că vei scrie. Uite, ia mâna mea și scrie.
vise ca niște hăitași
înainte
rotocoale de fum
prind aripi
și țipă
Ea: Închide: mâna. Castelul nu are nici o ieșire. Nici marea. Intră unul într-altul. Scrie.
Despre ceea ce nu se poate [vorbi, desena, cânta, etc.] trebuie să se tacă («whereof one cannot speak» Wittgenstein; or „whereof one can speak by means of sounds of silence” G.M.)
sunt un copac. fata din dafin iese la plimbare pe întuneric își trece mâinile turcoaz prin părul norilor pândește lumina aleargă după umbre le face ghem și le rostogolește pe mocheta verde. în scorbură doarme sufletul ei galben
gongul teatrului liric
bate ora
miezului de noapte
Comentarii aleatorii