"[...] S-a ţinut de mine două luni, când i-am vorbit prima dată: lasă-mă-n pace!
Peste câteva săptămâni, eram în stare să o ascult. Uneori, îi şi răspundeam. Îmi povestea despre filme, cărţi, petreceri... Îmi bârfea şi se străduia să mă facă să râd. Emoţiile erau un stol – le vedeam umbra, nu şi zborul.
Într-o zi, mi-a atins mâna. Până să-mi dau seama că în situaţia aia trebuie să fug, m-a prins de gât şi m-a sărutat. În creierul meu a început sa ruleze un film cu pat de spital, sida şi moarte în chinuri. Când i-am simţit limba strecurându-se printre dinţii mei, m-am retras, am apucat-o de păr şi i-am tras două palme peste faţă. Criminalo!, i-am spus. Plângea, îşi muşca buza de sus şi îşi aranja părul. Tu chiar eşti retardat!, mi-a replicat.

*

Ard a doua ţigară. Pe peron nu mai sunt decât doi oameni pe care îi intuiesc după punctele mişcătoare de jar. Respir aerul tăios, aud cum câinii latră şi mă gândesc că nu trebuie să mă urc înapoi în tren, că pot să aştept altul, să-l aştept chiar aici unde sunt. Ori să traversez calea ferată, câmpul, pădurea şi să bat la prima uşă a primei case pe care o întâlnesc. Să-l rog pe cel care va deschide să mă primească peste noapte, să-i povestesc totul despre mine, ca de la străin la străin. Sau să adorm sub un copac şi să hrănesc un lup. Sau să mă pierd printre luminile oraşului, să rătăcesc până mi se face foame. Sau, de la Bucureşti, să iau alt vagon, până pe Valea Prahovei, să escaladez un vârf sau să mă plimb prin toate staţiunile, din pensiune în pensiune, din vilă în vilă. Sau să mă urc înapoi în tren. Inspir adânc, plămânii sugrumă toate nodurile pe care aş putea să le desfac, să le leg, toate hărţile pe care aş putea să le ignor, să le urmez. Felul în care sting ţigara, ce lucru aleg să privesc pentru ultima oară, direcţia pe care o stabilesc acum, urnindu-mi călcâiele, sunt toate ale mele, depind de mine şi încă le am pe toate. Aş putea să fac orice.

*

Îmi frământă din ce în ce mai mai tare lobul urechii. Inima pompează ca un piston stricat, sângele topeşte venele, o să ţâşnească prin locul pe care-l strânge. Dă drumul lobului. Cu palma uriaşă şi aspră mă strânge puternic de ceafă. Dar nu asta îmi îmi usucă ochii. Tonul jos, seducător, convingerea că deţine controlul, că vorbeşte cu un ins inferior, slab, astea îmi încleştează fălcile, astea mă fac să-mi beau firul scurs din limbă.
- Uite, scrie pe foaia asta. Poţi să scrii că îti plac şi copilaşii, va da bine la judecător, vei lua şi mai puţin. Sau că atunci când erai micuţ, tatăl tău...
Teama şi furia devin obuz, obuzul îmi sparge carnea.
Îi apuc mâna cu viteza unei clipiri, unghiile îi alunecă printre tendoane, obrazul mi se udă roşu. Sar de pe scaun cu el în gheare, cu cealaltă mână îi pun geaca în cap. Îl dărâm, se chinuie să se ridice. Smulg o statuetă din perete, mă arunc pe el, i-o dau de tâmplă. Aud cum osul crapă. Se şterge de sânge cu palma, îl priveşte, mă priveşte cu ochii mari, ca nişte gândaci de bucătărie striviţi. Nu mai e superior, îi e frică, acoperă faţa cu braţele şi se roagă de mine. Ştie că sunt mai puternic decât el. În braţul încordat deasupra capului, statueta aşteaptă între viaţă şi moarte.

*

Strâng metalul în pumn.
Muşc din măr, mi-l smulge din mână, îmi trage un lat de palmă în cap şi mă face prost. Iese, intra iar şi îmi zice că toate sunt numai şi numai din cauza mea şi să nu mă pună dracul să plec din cameră. Trânteşte uşa. Din bucătărie se aud tot felul de zgomote. Se ceartă cu cineva. Sau vorbeşte singur. Peste câteva minute, o bufnitură şi un ţipăt. Nu! Jumătate de ţipăt. Mă apropii de uşă, apăs clanţa, mi-amintesc ce mi-a spus. Inima mi se zbate ca un pui de vrabie încercând zborul. Fac un pas, îl iau înapoi. Mi-e teamă să ies, mi-e teamă să nu ies. Ce să fac? O să mă bată dacă... Sau poate nu. Poate fac bine şi o să mă mângâie pe cap. Fluturele de argint îmi taie palma, puiul de vrabie cade din cuib. Păşesc, traversez holul, intru în bucătărie. Scap fluturele, puiul nu se mai mişcă. Pe jos e numai...